Excursie de Revelion în Antalya-Pamukkale (sau de la agonie la extaz!)

TIPĂREȘTE

Nu sunt 24 de ore de când ne-am întors din excursia noastră de Revelion și ard să vă povestesc despre ea! :)) De data asta, voi juca un rol care probabil că o să-i surprindă pe cei ce mă cunosc pe acest site: cel de hater. De data asta nu voi mai exclama, ca de fiecare dată: „A fost cea mai frumoasă vacanță din viața mea!” Bine, n-aș recunoaște nici moartă că n-a fost frumoasă, ba chiar a fost, dar percepția ni se datorează exclusiv nouă, participanților care au ales să facă haz de necaz!

Am nimerit în acestă „poveste” oarecum întâmplător. Știți că nu ne înnebunim după excursiile organizate de alții și că preferăm să „greșim pe cont propriu”... Prin luna lui brumar, mă rugă o prietenă bună (ne-AFA-istă) să-i recomand ceva drăguț pentru Revelion, neapărat înafara României. „Știi, mă văd înmuindu-mă în piscină cu fiică-mea, așa, să nu facem nimic câteva zile...” Am luat net-ul la puricat și mi-au căzut ochii asupra unei oferte a unei agenții turistice (nume destul de sonor). În mare, ea suna cam așa: din 27 dec până în 2 ian; 2 nopți Antalya, alte 2 în zona Pamukkale, ultimele 2 iar în Antalya; charter București - Antalya; UAI în Antalya și pensiune completă în Pamukkale, totul la „numai” 500 euro de persoană!

Prietena mea a fost foarte încântată (deși i-am atras atenția că nu părea o excursie de leneveală în totalitate, așa cum sugerase inițial) și în câteva zile a și făcut rezervările pentru ea, soțul ei și fetița de 9 ani. În treacăt, i-am spus lui Tati: „Uite, Anda face Revelionul în Turcia... așa și pe dincolo...” „Și noi de ce nu mergem?” Hmm... Nu mi-a trecut prin cap! Dar, chiar, de ce n-am merge și noi?! Ar fi al doilea Revelion pe care l-aș petrece înafara casei - „casă” însemnând cea de acum, a noastră, sau cea a părinților mei... Am dat sfoară în țară (adică printre copiii personali) și, după alte câteva zile, deciziile au fost luate: Milena avea să să vină cu noi, Paul însă dorea să petreacă „pragul dintre ani” cu prietenii... Adolescent încă, deh...

Tati a sunat la agenție și a dus tratativele. Da, era posibilă alocarea unei triple pentru ambele hoteluri (care încă nu erau cunoscute cu exactitate) și ni s-a făcut o mică reducere pentru a treia persoană, vreo 30 de euro, dacă nu mă înșel. Am plătit toată suma prin transfer bancar (se putea și în formatul „avans plus... lichidare”, dar timpul oricum era scurt și am zis să nu ne complicăm). Ni s-a spus că vor fi 2 zboruri și 2 rânduri de hoteluri, pe care le vom cunoaște cu puțină vreme înainte de plecare. Când mai rămăsese vreo săptămână și am început să intrăm deja în mood-ul de vacanță, văzând că n-avem încă nicio veste de la agenție, l-am pus pe Tati să întrebe ce și cum; l-au cam dus cu preșul, că încă nu se știe, că vom primi informații doar cu 3 zile înainte (!)... Mă rog, am zis să nu ne crizăm... Prietena mea s-a agitat și ea, a nimerit probabil o operatoare mai drăguță, care a întrebat-o dacă vrea să fie cu cineva în grup și atunci ea a dat numele nostru. Tot ea ne-a anunțat vineri (plecarea era miercuri) că vom merge împreună, cu avionul de ora 9 și vom sta la Rixos Sungate și Tripoli Hotel. Luni am primit aceleași informații și de la agenție.

Buuun... Până aici (aproape) perfect, se preconiza o petrecere pe cinste, cu prieteni dragi, tot unul și unul (între timp aflasem că vor merge și @Alina53 cu soțul) !... Abia așteptam!

Luni seara primesc un mesaj de la Anda: „Sara are 2 vezicule și o colegă de-a ei a avut varicelă acum 3 săptămâni.” Stai să mai vezi, poate n-o fi... Până a doua zi la prânz erau deja 6 vezicule, iar diagnosticul fusese pus fără tăgadă:(... Evident că au renunțat să mai plece și ne-au urat distracție grozavă, iar eu le-am promis că le trimit poze cu baclavale... Deja mă întristasem, dar na, viața merge înainte, bine că nu-i mai rău de-atât!

Am plecat marți după-amiază, cu mașina personală și ne-am cazat o noapte la Hotel Otopeni (mulțumesc, @Cris!). Mașinuța noastră avea să facă Revelionul în parcarea hotelului, alături de suratele ei, iar noi am ajuns la aeroport a doua zi dimineață cu transferul lor, inclus în prețul camerei (un aranjament foarte bun, voi scrie separat). Am zburat cu o companie despre care eu, una, nu mai auzisem până acum; zborul a decurs normal, ca niciodată avionul a plecat cu 10 minute mai devreme (!) și a durat cam o oră și jumătate. Vremea era splendidă, doar câteva firicele de nori sub noi, iar eu am avut norocul să mi se aloce loc la fereastră, așa că aproape tot drumul am urmărit fascinată geografia terestră peste care am survolat...

După aterizare ni s-a comunicat de către un reprezentant al agenției că vom fi împărțiți în 5 autocare. Afară, la ieșirea din aeroport, era un tip cu niște liste pe care te căuta... Nu bag mâna în foc, dar înclin să cred că alocarea s-a făcut în ordine alfabetică, deci chestie de șansă... În fine, chiar nu sunt sigură!

Noi am nimerit în autocarul 31. Înțelesesem între timp că unii plătiseră suplimentar pentru alegerea locurilor în autocar, dar la urcare nu mai era nimeni cu nicio listă și, ca să nu greșim, am ocupat locuri mai în spate, unde am considerat că nu incomodăm pe nimeni. Până la urmă n-am înțeles exact care a fost chestia cu locurile, doar un cuplu de tineri a fost ridicat de pe o banchetă din față și mutat chiar în fața noastră... Aveam să fim rugați insistent să ne păstrăm locurile în autocar de-a lungul sejurului.

Imediat ce am pornit, a început a se auzi o voce suavă din față, vorbind la microfon. S-a prezentat ca fiind V, din Republica Moldova, „traducătoare și ajutoare de ghid”. Hmm... cum vine asta?! V ne-a prezentat și restul „staff”-ului: șoferul B și ghidul S, vorbitor de engleză și rusă și tot ea ne-a explicitat misterul: S (a cărei origine etnică a rămas un mister până la final - turc? kurd? bulgar?) ne va vorbi în rusă, iar ea va traduce pentru noi. Deja pe ici, pe colo, sprâncenele începuseră a se ridica suspicioase, dar mă rog, până la proba contrarie...

Paranteză: privind retrospectiv, pot spune cu mâna pe inimă că formula aceasta a fost devastatoare și că aici a fost germenele neplăcerilor ce au urmat! Un tip nevorbitor nativ de rusă a fost pus să ne zică (destul de rar și în mare sictir; dar asta-i altă discuție) niște chestii pe care o tipă evident nevorbitoare nativă de română încerca să ni le transmită nouă! Nu vă povestesc care era ritmul, cât de greu de urmărit era totul! Ca să nu mai zic cum se sărea de la anul 800 la anul 1700 - cu trecere prin serialul Suleiman Magnificul :)) - și înapoi la 1200 și cum anul 30 „până la era noastră” era de fapt 300 după Hristos! Greu de zis cât era deficit de pregătire a ghidului și cât greșeală de traducere a moldovencei și cât și una și alta! Adăugați la acestea lipsa de expresie facială a lui S și inflexibilitatea lui absolută, cum eu n-am întâlnit niciodată, la nimeni! Pe alocuri, am mirosit și un grad de cinism... Omul ar fi putut face o carieră de excepție pe vremea Gestapo-ului, zău așa! Pur și simplu, nu s-a putut comunica deloc cu acest personaj, sub nicio formă! La încercările de interpelare în engleză răspundea cu „șto?”; greu de zis dacă nu știa engleză sau refuza s-o vorbească... Pe de altă parte, era imposibil să nu-și fi dat seama că oamenii nu-s mulțumiți, în repetate rânduri lumea s-a zborșit la el sau la duduia V (care a încasat cu stoicism toate bobârnacele), dar privirea i-a rămas la fel de goală, niciun mușchi nu i-a tresărit pe față, s-a făcut că nu pricepe și efectiv și-a văzut de treaba lui în continuare! Paranteză închisă.

Rixos Sungate (5*) se află în Beldibi, o mică stațiune aflată la 40-45 km de Antalya și vreo 10 de Kemer. Drumul până acolo este absolut spectaculos, cu marea pe stânga și muntele - din ce în ce mai aproape și mai înalt - pe dreapta, așa că ne-am concentrat pe frumusețea peisajului și mai puțin pe informațiile trunchiate și neconsistente transmise de S prin gurița botoxată a lui V. La Rixos au ajuns cam toate cele 5 autocare deodată și ne-am trezit o mare de oameni în holul recepției căutându-ne ghidul pentru a-i înmâna pașapoartele în vederea cazării. Momentul ăsta m-a găsit într-o reală încurcătură, căci... habar n-aveam cum arată S! Omul stătuse jos tot drumul, cu spatele la noi și n-a putut să nu-mi treacă prin cap ce se întâmplase în cealaltă excursie, cea în Cappadocia, când Ozy ne povestise tot drumul până la hotel tot felul de chestii practice și, când aproape să ajungem, ne adunase încă din autocar pașapoartele spre a optimiza check-in-ul! Mă rog, ca Ozy mai rar, ce să zic?!...

S-a dovedit până la urmă că alesesem ghidul greșit pentru a-i înmâna actele, din moment ce rămăseserăm singurii necazați! :) În fine, n-a fost un capăt de țară, defectul s-a remaniat rapid... A urmat masa de prânz la hotel, prima întâlnire cu abundența adusă la extrem și cu bunul gust în toate, de la aspect până la... gust! Plus niște servicii grozave! Pe urmă ne-am plimbat prin resort, minunându-ne la fiecare pas, am făcut o sumedenie de poze, am respirat aerul sărat al mării (de care mie într-una mi-e dor!), am mai savurat una, alta la bar, lângă piscină, zăcând „ca musculițele la soare”... S-a scris mult și frumos despre Rixos, mă gândesc s-o fac și eu separat într-o zi, din perspectiva „extrasezon”... Seara am continuat turul barurilor, am jucat și o partidă scurtă de biliard, iar distracția s-a încheiat (pentru noi) la karaoke, la care a participat (cu mare succes, desigur :)) și fata noastră...

A doua zi era programată o excursie de 3 ore în Kemer, cel puțin așa ne informase V. La ora 10 ne-am adunat toți la autocar în aceeași formație și am pornit spre sud. Vreme la fel de frumoasă, 13-14 grade, peisaj superb, dispoziție generală bună... Informațiile aveau să ni se dea cu țârâita și primul lucru pe care l-am aflat a fost că nu mai vizităm Kemerul, că n-avem ce face acolo, că-i totul închis... Într-adevăr, cam așa era, cel puțin în zona Marinei (portului) unde ne-a debarcat autocarul. Aveam însă 30 de minute timp de plimbare în Parcul Moonlight, pe care l-am străbătut în 2 minute pentru a ajunge la o plajă cu nisip. Frumușică plaja dealtfel, ne-am plimbat pe ea până în capăt, unde se vărsa un râu și era amenajat un mic port cu bărci de agrement. Alții au ales să bea ceva la soare, pe terasa unuia din cele 2-3 restaurante.

La plecare, autocarul nu mai era unde ne lăsase; „telefonul fără fir” ne-a indicat drumul spre parcarea de autocare, la câteva minute de mers. Din parcare se vedeau foarte frumos munții încărcați cu zăpadă, am făcut poze reușite... Am pornit fără 4 oameni, ghidul nu verificase, cineva a anunțat-o pe V și autocarul s-a întors spre intrarea în parcul Moonlight, de unde i-am recuperat pe cei 4, nervoși - pe bună dreptate! Oamenii nu întârziaseră, mai degrabă vina fusese a ghidului care omisese să ne anunțe chestia cu parcarea!

Am continuat pe drumul de coastă, la fel de spectaculos, mai ales că a început să urce, îndepărtându-se puțin de mare. Am trecut în apropierea sitului arheologic al orașului vechi Phaselis, în care am aflat că a domnit Alexandru cel Mare; mulți dintre noi au bălit și au înghițit în sec, căci nu ne-am oprit. „Care e programul mai departe?” După 5 minute a venit și răspunsul: „O să vedeți, dumnealui vă va anunța...” (Replica asta aveam s-o mai auzim exasperant de multe ori în următoarele zile!) Între timp trecuserăm și pe lângă indicatorul către telecabina ce urcă pe Muntele Olimp (căci da, au și turcii Olimpul lor!)...

Ne-au oprit la un popas pe marginea drumului, de unde cică ar fi trebuit să vedem o „panaramă frumoasă” (ocazie cu care V a învățat cuvântul „panoramă”, după ce tot autocarul a izbucnit în râs) și „insula piraților, o insulă foarte mare și foarte frumoasă”. Hanul Likya se cheamă locul, dacă vă interesează, deși nu prea ar avea de ce. Cunoșteam genul ăsta de popasuri turcești din excursia precedentă și nu m-am crizat prea tare: o construcție simplă, întinsă, în care temperatura o depășește cu puțin pe cea exterioară, „încălzirea” fiind asigurată de o sobă rudimentară de fontă, pe plita căreia de obicei se odihnesc ceainicele cu licoarea magică. Există pe undeva o toaletă (hârtia igienică, săpunul și apa caldă sunt frivolități, evident) și o tejghea la care cineva îți poate servi un pahar-lalea de ceai sau o ceșcuță de cafea turcească sau chiar un păhărel de suc de rodii proaspăt stors; admit farmecul rural al acestui aspect. Restul spațiului e ocupat de rafturi pe care se etalează tot felul de mărfuri mai mult sau mai puțin tradiționale, la prețuri destul de mari.

Toaleta a fost bine-venită, dar magazinul nu ne-a interesat deloc, așa că ne-am concentrat pe pana... ăăă... panoramă. Drăguță, ce să zic, dar am văzut și chestii mai bune la viața mea! La dreapta erau munții de piatră, cu cușme de nea, iar sub noi se întindea valea plină de sere, până la marea cea mare. Nici urmă de insulă a piraților însă! Chestie care l-a făcut pe unul din turiști să izbucnească după ce autocarul s-a pus din nou în mișcare și V a ciripit, senină, că gata, acum ne întoarcem acasă! Au mai fost și alții care i-au ținut isonul tânărului nemulțumit, considerând că excursia a fost un rateu absolut și regretând belfereala de la Rixos. În ceea ce mă privește, am hotărât, ca de fiecare dată, să aleg ce-i bun și să elimin negara și în niciun caz să nu las întâmplarea aceasta să-mi strice vacanța! În fond, e o zi minunată, am fost pe o plajă superbă, unde mi-a susurat la ureche iubita mea, marea, pe urmă nici munții nu-s de lepădat... Bine, dacă eram eu ghid, alegeam să vizităm orașul vechi Phaselis sau să urcăm cu telecabina, dar dacă nu sunt, ce să fac?!...

Cu câteva minute înainte de a ajunge din nou la hotel, ni s-a anunțat ora plecării de a doua zi, spre Pamukkale, 7:45, ceea ce a stârnit iar un val de proteste printre turiști, neinteresante pentru ghidul S. Până la urmă murmurul s-a stins încetișor; bine, hai, or fi știind oamenii de ce ne trezesc cu noaptea-n cap... După-amiaza ne-am petrecut-o beneficiind din plin de facilitățile hotelului Rixos.

A doua zi, la ora stabilită, toată lumea era prezentă la autocar, cu bagaje cu tot. Aveam de străbătut 220 km, am făcut socoteala că în 4-5 ore ar fi trebuit să ajungem. (Vise, taică, vise!...) Vremea încă era frumoasă, ne-a întâmpinat un superb răsărit de soare din mare, undeva, în apropierea Antalyei... Totuși, pe măsură ce înaintam printre munți, temperatura tot scădea, pe jos erau bălți înghețate. Au fost două popasuri pe drum, în același gen: hale uriașe și neîncălzite pline cu tot felul de suveniruri (cam aceleași), toalete cu apă rece și fără hârtie igienică, ceai/cafea/suc de rodie. La al doilea, am fi vrut să cumpărăm ceva de mâncare, dar n-am avut ce; ne-am mulțumit cu cele 3-4 mandarine șutite de la micul dejun, dimineață... A, dar am avut o surpriză care mi-a înmuiat inima (asta pentru că eram eu în dispoziția necesară): în imediata vecinătate a popasului, era o livadă, iar într-un pom mititel rămăsese încă agățat, posmogit și auriu, un singur măr mic-mic, ca un glob uitat într-un brad de Crăciun!... Tare mult mi-a plăcut de el! Mi-a ieșit o poză faină cu zoom-ul, pe care am făcut-o mai târziu ecran la noul telefon...

Undeva în jurul prânzului am ajuns la periferia orașului Denizli, unde ni s-a spus că vom vizita „cea mai mare fabrică de covoare țesute manual din Turcia”, Karpet pe numele ei. Eram familiarizată cu astfel de vizită, fusesem și data trecută, în Cappadocia, desigur la una mai mică. Prezentarea s-a ținut în limba română (de data asta, în română adevărată, de către o tipă angajată special de fabrică) și a inclus chestii interesante despre obținerea și colorarea materialelor și modul de execuție a covoarelor. Evident, am putut urmări „pe viu” acest proces și am putut poza, mai puțin în sala de la etaj, unde s-a desfășurat apoi parada covoarelor (care e un spectacol în sine!). Toată lumea a fost servită cu câte o băutură (sau mai multe) și s-a insistat pe disponibilitatea lor (a fabricii) de a accepta mai multe modalități de plată din partea potențialilor clienți. Deși doamna prezentatoare a evitat să avanseze vreo cifră, am înțeles că prețurile pleacă de pe la vreo 500 de euro... și se duc... și se tot duc...

În fine, întrucât am considerat că dacă-mi iau covor, pe urmă voi fi nevoită să-mi iau și casă pentru el și adio excursii, am preferat să ies afară, deși era destul de friguț, iar solul acoperit cu un strat de zăpadă. Am așteptat vreo juma' de oră, poate mai bine, făcând roată în jurul unui pâlc de copaci... Cred că atunci am răcit... Singura chestie bună a fost că a apărut Tati cu gura până la urechi: „Mami, hai să vezi cine e înăuntru!” Am reintrat, ușor suspicioasă. Ozy!!! Extraordinarul nostru ghid de acum 4 ani, din Cappadocia! Ne-a recunoscut și el, bucuria revederii a fost mare de ambele părți! Însoțea alt autocar, din grupul care sosise cu avionul de seară; dacă am fi știut!... Din păcate, n-am putut schimba decât câteva replici, că a trebuit să plecăm...

În sfârșit, aveam să ne îndreptăm spre mâncătorie; ora prânzului trecuse de mult (era deja 15:30), dar mai bine mai târziu decât deloc. Seyir Restaurant se află la ieșirea din Denizli spre Pamukkale și - deasemenea - m-am întâlnit cu conceptul și în excursia din Cappadocia: o hardughie cu 3 niveluri, amenajată special pentru a primi multe grupuri în același timp (și probabil și pentru altfel de evenimente). Înăuntru decorul e cât se poate de simplu, ornamentele lipsesc aproape cu desăvârșire, acolo te duci, mănânci și pleci. Poate pe criteriul ăsta se gândesc că nu prea are rost să le încălzească, deoarece și aici era un frig îngrozitor! (Sau poate aici am răcit, că n-am putut mânca înhăimurată și mi-am dat geaca jos...) Masa se servește în regim de bufet suedez, dar diversitatea produselor nu e foarte mare, iar felurile nu-s cine știe ce elaborate. Un singur fel de supă (de iaurt, îngroșată cu făină, fără niciun gust; am mâncat ulterior la Rixos și avea să fie cu totul altceva!), o singură sursă de proteină animală (pui cu sos roșu; ăsta chiar bun), ceva garnituri (orez, piure, cartofi la tavă, fasole) și câteva salate. Una peste alta, se putea mai bine, dar nu pot spune că n-am avut ce alege. Băuturile erau contra-cost (2 euro o cafea sau un suc gen cola, 1 euro ceaiul turcesc sau apa; berea nu mai știu, că oricum nu ne-a trebuit nimic, decât să ieșim mai repede afară, să facem câțiva pași, în speranța de a ne încălzi un pic!)

Domeniul cuprinde și o piscină (care a dat bine în poze), precum și un magazin, de unde am cumpărat un ghid scris despre zonă (7 euro) și 3 magneți (1 euro).

Evident că lumea a sărit iar pe ghid odată ce ne-am urcat în autocar; toți erau nemulțumiți că a fost necesar să mănânce niște bucate (în majoritate) reci și fade într-un spațiu congelat! Ca să ne împace, V ne-a anunțat că vom opri într-un punct de unde vom avea o panoramă drăguță asupra teraselor de travertin. Într-adevăr, chiar la intrarea în Pamukkale e amenajat un spațiu de agrement, cu un lăcușor, cu hidrobiciclete și cu multe rațe gălăgioase, care ne-au distrat cum numai animăluțele inocente știu s-o facă! Am admirat și terasele, desigur, dar mai mult rățuștele... Vremea se cam schimbase între timp, se înnorase semnificativ, ceea ce contribuia la accentuarea senzației de frig. În plus, nu mai erau multe ore de lumină, avea să se întunece în curând, așa că ne-am îndreptat către Tripoli Hotel (4*).

Pentru mine, care cam știam la ce să mă aștept, surprizele n-au fost mari în ceea ce-l privește. Poate doar frigul absolut din cameră, care de-acum se pare că devenea un lait motiv! :) O să detaliez într-un alt articol, dar ca idee am primit o cameră la mansardă - destul de curată și fără mirosuri, așa cum s-au plâns alții. Ba, am avut norocul să ne funcționeze și AC-ul, care a rămas setat pe +30 de grade mai bine de 24 de ore, până când am putut zice: „Gata, e prea cald! Hai să-l dăm la 25!” Singurele spații încălzite a priori erau recepția și zona de spa; pe aceasta din urmă am ales-o să așteptăm să ni se dezmorțească aerul din cameră...

Tati și Milena s-au înfipt la un masaj, eu am preferat să mă înmoi în piscina cu apă termală (33 grade). Ăsta e momentul când am realizat că poate răcisem, căci m-a apucat strănutul și mi s-a înfundat nasul; mă rog, inițial am sperat că o fi vreo reacție alergică la ceva de pe-acolo, dar din păcate avea să fie virus...

În fine, seara ne-am petrecut-o în hotel, am mâncat în restaurantul de la subsol (mâncare comestibilă, dar foooarte departe de abundența și calitatea de la Rixos; băuturi contra-cost) și ne-am culcat devreme. Culmea e că aia a fost noaptea în care am dormit cel mai bine din toată excursia asta! :)

A doua zi am plecat de dimineață (8 - 8:30) să vizităm o parte din obiectivele din zonă. Renunțaserăm să ne dăm cu balonul la răsărit, pentru că cerul era încă predominant noros, dar până am ajuns la intrarea nordică din situl Hierapolis, norii s-au risipit și au lăsat loc unui cer surprinzător de albastru și unui soare vesel! Asta ne-a mai schimbat dispoziția, e altceva să vizitezi astfel de locuri pe vreme bună decât pe ploaie, clar! Vizita a decurs normal pentru noi, ca familie, adică nu ne-am prea ținut aproape de ghizi, după ce am realizat că asta mai mult o să ne încurce decât o să ne ajute, am preferat să apelăm la cărțulia pe care o cumpăraserăm și la explicațiile oferite cu mare generozitate de panourile explicative. Totuși, trebuie să remarc că au organizat bine această zi: cam 2 ore a durat să ne plimbăm prin sit din capătul nordic până la Piscina Antică, apoi am avut timp liber încă pe-atât, să vizităm Teatrul Roman, bazinele termale și terasele de travertin. Eu fiind mai mult cu nasul în batistă, am evitat să umblu desculță prin apa călduță, deci va trebui să revin cândva, într-un sezon mai călduros și... nevirusată! :)

Masa am servit-o de data asta la o oră rezonabilă (cam 13), în altă mâncătorie (Șafak îi zice) soră cu cea precedentă. Ba, parcă un pic mai rea. Frigul era același, fețele de masă mai pătate, zidurile mai coșcovite... Aceeași supă de iaurt cu făină, dar măcar era caldă și, după ce i-am adăugat mentă uscată, piper și boia, chiar mi s-a părut bunicică. La sursele de proteine animale au stat rău de tot însă: fâșii de mezel (!!) cu sos și o șaorma mititică, din care un nene cu Parkinson tăia bucățele subțiri pe măsură ce se cocea (greu, desigur; am renunțat să stau la coadă după primele 5 minute). Așa că a trebuit să mă mulțumesc cu un amestec de iahnie de fasole (bunicică; la asta nu prea se poate greși) cu orez și cu ceva salată. Rezonabil, nu?! Carnivorii grupului n-au considerat astfel, desigur... Și iar i-au luat pe ghizi în bețe...

A urmat vizitarea sitului arheologic Laudikeia, o surpriză minunată pentru mine, cel puțin! Mi-a plăcut așa de mult, că nici n-am băgat în seamă febra care încerca să-mi pună frâne! Un paracetamol și gata, forget it!

La 15:30 am ajuns la hotel, chestie care a făcut cârcotașii să murmure din nou: de ce-om fi plecat cu noaptea-n cap, ca să terminăm așa devreme?! Ar fi fost timp suficient pentru piscină, dar n-am mai avut tupeu. După ce mi-am făcut un ceiuț de-ăla cu antiinflamator, m-am culcușit în pat și am citit jumate din cartea de vacanță... În noaptea aia n-am mai dormit bine, tot din cauza febrei.

Dimineață iar am plecat devreme tare, nici nu se luminase de ziuă. Era ultima zi a anului și ni s-a promis că vom ajunge înapoi la Rixos în jurul orei 14, să avem timp să ne pregătim de Revelion. Cu greu am reușit să smulgem și programul zilei: un singur popas pe drum, vizitarea unui atelier de bijuterii și a unui centru de pielărie (aflate cică în aceeași incintă - m-a cam mirat), apoi masa de prânz la un restaurant din Antalya, apoi la hotel. De ce nu mâncăm la hotel? - a fost întrebarea firească. Pentru că masa de prânz nu-i asigurată de hotel, intrăm cu cea de seară, adică cea de Revelion. Măi, să fie... La Rixos nu se pun brățări, nu stă nimeni la restaurant să te întrebe când te-ai cazat... În realitate, lucrurile s-au desfășurat după cum urmează.

Trecem peste popasul de pe marginea șoselei și sărim direct în atelierul de bijuuri. Aici jumătate din grup a rezolvat repede, alegând ieșirea spre parcare, unde era un magazin cu de toate (ne-am luat cafele, ceaiuri, sucuri de rodii și le-am „cântat” la soare, dezbrăcându-ne foaie după foaie). A durat aproximativ o oră până au ieșit și ceilalți care au dorit să-și cumpere câte ceva și au participat la ritualul consumator de timp al negocierii (noi ne pârliserăm data trecută, ne-a ajuns!). Se făcuse ora 13:30.

La urcarea în autocar, iar s-a schimbat schimbarea! Centrul de pielărie nu-i chiar în aceeași incintă (logic!), dar nu-i nici departe, în schimb mâncătoria da, e departe rău! Și nu-i așa că vreți voi, dragi turiști, să sărim peste masa de prânz și să mergem la pielărie?! Și pe urmă să mergem la Rixos, unde se oferă fursecuri, ceai și cafea în holul de la recepția de check-out?! Să ne păstrăm pentru masa de Revelion, cum ar veni... Până aici! Mi-a sărit un muștar cum nu vă imaginați! Eu, care acasă fac tot posibilul să mănânc la 6-7 ore interval, puțin și sănătos și care-i învăț și pe alții să facă așa, să-mi sugerezi mie așa blasfemie!!! De data asta am contribuit foarte vehement la valul de proteste (ba chiar mi-au scăpat și niște cuvinte... de-alea...), dar degeaba! V a tăcut spășită, dar pe fața domnului S tot nu s-a mișcat vreun mușchi!

Cum credeți că a rămas? Exact, ca el. În semn de protest, jumate dintre noi au ales să boicoteze pielăria (a propos, ni s-a spus că aceste centre sponsorizează agenția și nu pot fi „sărite”, nu știu dacă așa o fi și nici nu comentez) și încet, încet m-am mai calmat, socializând în fața unei beri și a unui pachețel de biscuiți (v-am zis că fiecare parcare de acest gen are magazinul ei, cu micuța terasă anexată). Vremea era parcă mai frumoasă ca oricând, berea ok, oamenii grozavi, dar parcă mai bine m-aș fi văzut zăcând pe un șezlong, pe plaja de la Rixos...

Era trecut de 15 când am plecat de acolo. Prin comparație, mi-am amintit cum s-au petrecut lucrurile în excursia din Cappadocia, când două turiste au dorit să negocieze suplimentar la bijuterii; pentru a nu întârzia masa de prânz și a nu ține tot grupul după ele, Ozy a aranjat cu cei de la atelier să le trimită ulterior cu un taxi! Așa e civilizat și așa se face! Asta cu condiția să nu-ți lipsească bunul simț... În marea lui mărinimie, dl. S ne-a anunțat că a vorbit el la hotel (wow!) și a reușit (dublu wow!) să ne obțină masa de prânz acolo (triplu wow!) până la ora 16!

În schimb, excursia de vizitare a Antalyei, programată pentru 1 ian, ora 12, va fi amânată pentru 2 ian, ora 10! Altă măgărie fără seamăn! Pe 1 exista riscul uriaș să se trezească cu autocarul gol, dar pe 2 era musai să vină toți, că doar plecam cu tot cu bagaje, urmând a ne deplasa ulterior la aeroport! Din păcate, pentru următoarele 2 zile se anunțau ploi. „Și dacă plouă?” a întrebat cineva. N-a primit niciun răspuns, desigur.

Într-adevăr, la Rixos am prins deschis restaurantul La Rozetta, unde de fel se servește un prânz întârziat pentru toată lumea, nu ne-a făcut nimeni nicio favoare... Apoi ne-am cazat. Era târziu pentru un pui de somn, așa că am ales să mă mai plimb un pic, să beau o cafea și... să mă bucur de ambient, în general. Pe la 6 iar m-a pălit febra. Alt paracetamol, o baie fierbinte și la 8 reușeam să ne alăturăm grupului pentru a sărbători cum se cuvine. Petrecerea de Revelion a fost de excepție, voi detalia mai mult în articolul despre Rixos. La puțină vreme după ce am băut șampania, ne-am retras totuși, eram varză de oboseală (nu cred că m-am mai trezit vreodată la 6 dimineața în ziua de Revelion!) și, în plus, începuse și ploaia. (Care ploaie nu avea să mai oprească până la urcarea noastră în avion, ha-ha!)

A doua zi a fost singura din această excursie în care n-a fost nevoie să pun ceasul să sune. „Ce facem azi?” „Ni-mic!!!” Ador asta, în sfârșit! Păcat că n-am fost aptă de piscină, păcat că a plouat, păcat că vacanța noastră se sfârșea... Dar tot a fost grozav! Am stat la fursecuri și ceai în loc de mic dejun și am citit câteva articole bune pe AFA, am răspuns la mesajele de felicitare, iar după cină am socializat până târziu, în noapte, cu un cuplu de tineri din București, pe care îl remarcasem încă din prima zi (era tânărul care a semănat primele semințe ale revoluției în autocar, după excursia la plajă și popasul cu „panaramă”). Nu mi-aș fi imaginat că 1 noaptea e o oră potrivită pentru conversații despre sensul vieții și alte alea, dar se pare că viața nu încetează să ne surprindă, zi de zi! Mulțumim, C&S, sper să mai avem plăcerea!

Între timp, încercaserăm să facem o ghidușie, dar nu ne-a ieșit. C&S reușiseră să se lipească la alt autocar pentru a doua zi, vorbind direct cu ghidul, care se ținuse de program și organizase excursia în Antalya în cursul după amiezii de 1 ian. Ca atare, aveau să plece spre aeroport la ora 14, zborul fiind la 17. L-am sunat pe reprezentantul agenției (pe care nu-l mai văzuserăm printre noi din prima sau a doua zi, dar care ne transmisese prin ghidul nostru numărul lui de telefon de Turcia) și l-am rugat să ne re-aloce la alt autocar. Nici n-a vrut să audă, ne-a expediat scurt: „Fiecare ghid e responsabil de grupul lui!” Mă gândeam că na, ca noi erau mulți care n-ar fi vrut să se plimbe prin Antalya pe ploaie, poate erau și unii care vroiau... Poate din 5 autocare, s-ar fi putut încropi unul sau două care să plece de la hotel la 10, iar celelalte la 14... (Abia a doua zi, când domnul ghid și-a cerut direct bacșișul - mijlocit de fapt de vocea domnișoarei traducătoare - aveam să înțeleg de ce nu se putea!).

În primă fază, am fost atât de furioasă și frustrată (mă mai apucă și pe mine...), că am hotărât că nu merg la 10 la autocar, fie ce-o fi! Tati m-a calmat, a zis că Turcia nu-i o țară bună de emigrat totuși, dar am decis să întârziem și noi de data asta, măcar vreo câteva minute, să stea domnul S și domnișoara V după fundurile noastre, na!... Copilăresc, știu, dar m-a făcut să mă simt mai bine. Și n-am fost singurii, cam toată lumea a procedat așa... Ne-am răzbunat și noi un pic! :)

În Antalya ar fi trebuit să vizităm câteva obiective din centrul vechi (le văzuserăm data trecută cu Ozy), dar ploua în draci. Domnul ghid a ținut să ne comunice părerea dumisale, că e o vreme „foarte romantică”, numai bună de plimbare... La faza asta iar mi-au scăpat câteva cuvinte... de-alea... Din parcarea subterană am făcut câțiva pași până la primul magazin din bazar, unde ne-a împărțit cărți de vizită cu care, chipurile, beneficiam de un discount de 15% în bazar și ne-a îndemnat să ne tocăm banii! O parte din grup s-a refugiat într-un mall, printre care și noi (îmi venea să mă zgârii pe ochi pentru cele 2 ore pierdute acolo!). Restul s-au plimbat pur și simplu prin ploaie... A urmat faza cu bacșișul, nu-mi venea să cred cât tupeu! Au circulat două plicuri prin autocar, cel pentru șofer s-a întors mai plin decât cel pentru ghid; sper că n-au făcut schimb, deși, la cât de nesi era... Nouă ne rămăsese o sticlă de șampanie (Tati o luase așa, just in case), pe care i-am oferit-o domnișoarei, că săraca mi s-a părut că a jucat rolul cel mai ingrat (deși se vedea că nu deborda nici ea de inteligență, dar asta nu e vina ei, zic...)

&&&

E lung articolul ăsta, sunt convinsă că pe mulți i-am pierdut pe drum. Totuși, n-am vrut să-l fragmentez, am vrut să dau din mine dintr-o dată tot, să mă descarc, să pot decanta mai ușor lucrurile bune (care au fost foarte multe) de neplăceri. Cu siguranță asta e pe cale să se întâmple.

Celor care au avut răbdare să citească până la final le mulțumesc și-i invit să tragă concluziile care li se par potrivite. Un an 2019 minunat tuturor și... căscați ochii larg când alegeți excursii organizate de alții! Deși... vorba colegei @elviramvio, e multă loterie aici! Din moment ce din 10 autocare de turiști participanți, doar într-al nostru au fost (mulți) nemulțumiți! Ghinion, ce să mai... Sau om fi fost noi o adunătură de hateri!;)

PS: Pentru că trebuia să recomand sau să nu, am bifat (cred că în premieră pe AFA) NU. Menționez că m-am referit strict la genul acesta de excursie, nu la Turcia sau la zona vizitată, în care vrem să revenim pe îndelete, de capul nostru! Vorba unei colege de suferință: „Mai bine rezervam pachet de Revelion direct la Rixos și de aici cumpăram o excursie în Pamukkale!” A propos, am înțeles că pentru Paști deja se poate rezerva, n-am verificat, vorbea altcineva. Nu mult mai scump decât prin agenție...

---

VIZUALIZĂRI: 4167 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI