Intre Valentin, Moşu, Chenonceau şi Amboise

TIPĂREȘTE

(continuare de la Si seniori...

Cam năuci după periplul Provence - Côté d'Azur şi oarecum decepţionaţi de riviera franceză, abia aşteptam să ne relaxăm la Valentin, pe coasta bretonă.

Françoise avusese un seminar de 2-3 zile despre vitralii la Paris (ăsta-i hoby-ul ei, face vitralii şi le montează în baie, bucătărie etc.), seminarul tocmai se încheiase şi ne aştepta într-o gara RER din vestul Parisului. Ne-am pupat de bună revedere, ne-am urcat în maşina ei şi am pornit-o spre St. Gildas. Când am intrat pe autostrăzi, Françoise mi-a cedat locul şoferului (ca să-mi verifice abilităţile la volan, presupun!) şi l-a reluat când am revenit pe şosea.

Valentin ne aştepta în poartă, în pantaloni scurţi şi cu picioarele goale în iarbă. In prima clipă mi s-a părut stranie ţinuta lui pentru o reîntâlnire cu prietenii vechi. Mai apoi, când l-am tot văzut lipăind "à l'aise" cu tălpile goale pe gresia de piatră, mi s-a părut o chestie de mare nobleţe!

Cât am stat cu ei, ne-au răsfăţat cu specialităţile zonei (stridii, crabi, homari, creveţi) şi ale casei (creme, dulciuri în sirop de ciocolată) servite cu vin rosu sec, pe masa lungă din lemn masiv şi vechi în sala de sejour de la parter. In replică, Daniela a făcut o minunată ruladă cu ciuperci iar Motz s-a simţit datoare să facă un borş de perişoare; măcar că sub coordonarea ei am participat toţi la pregătirea ciorbei (tăiat, tocat, amestecat, spumat etc), pe Motz curgeau apele, de emoţie şi de responsabilitate. ”Borşul" a ieşit destul de bine, având în vedere că neexistând borş şi leuştean în zonă, a trebuit să găsim înlocuitori. Françoisei i-a plăcut la nebunie, a mâncat şi-n ziua următoare; francezii nu obişnuiesc ciorbe şi pentru Françoise "borşul" lui Motz a fost ca homarii pentru noi.

Ne-au plimbat pe lângă ruguri aspre de mure pe malul înalt şi neprietenos al oceanului unde lor le placea mult să meargă la vremea refluxului. Intr-o dimineaţă am făcut o baie foarte rece în ocean, noi băieţii şi Françoise, sub privirile admirative şi invidioase ale Danielei şi ale lui Motz fâlfâind zgribulite în briza aspra a oceanului, iar într-o după-amiază, am spart cu piatra şi am mâncat din stridiile prinse de fundul stâncos şi dezgolite de reflux.

Ne-au mai plimbat şi prin sat unde ne-a plăcut mult ordinea, curăţenia, ţinuta decentă a oamenilor pe stradă şi la piaţă, casele perfect întreţinute cu iederă căţărată pe zidurile albe, acoperişurile negre de stuf, curţile pline de verdeaţă şi flori ce respirau aerul umed dinspre ocean, ne-a plăcut pacea, şi liniştea ne-a plăcut! Am fost şi la Vannes, "comună" din apropiere, urmaşă a unei cetăţi vechi de doua mii de ani, înconjurată încă pe ici colo de zidurile iniţiale. In centrul vechi am văzut case cu parterul din piatră de mare şi 2-3 etaje din bârne încrucişate, unele înclinate din fundaţie de se atingeau la vârf cu cele de vis-à-vis, o catedrală înaltă şi sobră în contrast cu casa lui Vannes decorată cu bustul său şi al nevestei pictate naiv în culori ţipătoare, şanţul de apă cu maluri de flori pe sub zidurile cetăţii, cafenele, animaţie, bună dispoziţie.

Valentin şi Françoise trebuiau să se întorcă la Paris că să participe la o sărbătoare de familie, Motz avea de vizitat o bună prietenă şi a plecat cu ei, noi n-aveam nici o treabă până peste 3 zile când urma să decolăm de pe Charles de Gaulle, aşa că a rămas să închidem noi casa pentru iarnă şi să ne întoarcem cu maşina Françoisei.

Fără ei casa ni s-a părut prea mare şi cam austeră în aburul înserării venit dinspre ocean şi am ales să plecăm şi noi în ziua următoare. Din discuţiile cu Françoise despre castele aflasem că Amboise şi Chenonceau sunt aproape unul de altul şi că sunt printre cele mai reprezentative şi pentru că Valea Loarei era oarecum în drumul spre Paris, cu toate că nu prea mai incăpeau după Provence, Riviera si Bretania, ne-am hotărât să le vizităm "că nu se stie dacă vom avea o ocazie mai bună". Am strâns şi am încărcat bagajele, am închis obloanele, am rezervat une chambre d'hote unde să ne parcăm o noapte între cele două castele, ne-am băut cafeaua de dimineaţă în chioşcul din curte şi am răsucit cheia lăsând înăuntru regretele plecării ("partir c'est mourir un peu") şi deasupra cheminée-ului o vază plină cu flori albastre din grădină pe care nu ne-am îndurat să le aruncăm.

Drumul a fost OK, frumuseţea Loarei aşa cum auzisem, mai trebuia doar să nimerim gazda. Era undeva între Amboise şi Chenonceau, nu existau străzi doar câmp, pâlcuri de pădure, câte-un conac ici şi colo. Cum să nimeresti!? Ajunsesem destul de aproape, ştiam asta de la prietenul şi "vecinul" gazdei peste al cărui conac din pădure dădusem întâmplător tot încercând să nimerim unde trebuia. Adresa nu era de găsit şi la numărul de mobil nu răspundea nimeni aşa că ne-am întors din drum până la primul McDonald's unde am cerut anuarul telefonic. Neaşteptat de amabil, un tânar din staf şi-a întrerupt treaba, a căutat în anuar, a vorbit la telefon şi ne-a lămurit. Trecuserăm de câteva ori pe lângă drumul-potecă care urma să ne conducă la domeniile moşului, la fosta lui fermă unde rezervasem "chambre d'hote", dar tăbliţa indicatoare din drum fusese ruptă ("din invidie" ne-a povestit el şi nu era prima dată!)

Apropiindu-ne în sfârşit, cauciucurile foşneau uşor pe pietrişul aleei pe care am intrat încet, cu respect şi oarece teamă, în incinta vechii ferme. Moşul ne-a ieşit în prag sprijinit în doua bastoane, ne-a urat de bun venit şi ne-a îndrumat spre etaj unde erau cele 3-4 camere de închiriat.

A noastră era lambrisată, avea 4 paturi, o măsuţă f. mică, geamuri de mansardă şi semăna cu camerele de cabană de munte. Baia minusculă, extrem de bine dotată cu consumabile de damă şi de bărbaţi. Pe geamuri se vedea printre ramuri de copaci, un heleşteu cu papură şi o raţă plutind. Incepuse să se însereze aşa că am măncat ce strânsesem din frigider înainte de plecare, am coborât în "bătătură", ne-am fâţăit printre vechile acareturi nemaifolosite dar întreţinute, prin mica livada din spatele casei, şi copleşiţi de unele aduceri aminte, ne-am lăsat pradă întoarcerii în timp.

Practic am făcut cunostinţă cu gazda dimineaţă, când am coborât pentru micul dejun - un bătrân jovial care trăia singur uitat de familie, îngrijit de o nursă asiatică, mândru să-şi primească ”musafirii" în vestigiile strămoşilor, să mai schimbe o vorbă cu ei. Musafirii de acum eram eu şi Daniela şi un tânăr care-şi făcea vacanţa pe bicicletă – îi văzusem bicicleta în şura de lemne proptită de o stivă de buşteni tăiaţi ca pentru cheminée.

Am servit micul dejun în sufrageria veche cu plafonul din grinzi lungi groase şi dese, mobilată elegant din lemn masiv şi decorată cu multe tablouri luminate suplimentar de lămpi de porţelan şi lampadare înalte şi câteva trofee de cerbi agăţate în zona cheminée-ului. Masa lungă în faţa unui bufet ce-mi senăna Biedermaier, avea în mijloc pe aproape toata lungimea o etajeră suport pe care erau etalate o mulţime de borcane şi poturi de porţelan cu dulceţuri, gemuri şi jeleuri din toate fructele posibile. Evident nu lipseau untul, sucul de portocală, iaurt, cafea, chifle calde şi croissanţi, servite în veselă Rosenthal şi tacâmuri de argint. In timpul mesei, moşul ne-a întreţinut cordial interesându-se de viaţa noastră şi noi de a lui. Ne-am băut cafeaua afară, lângă heleşteu. Am făcut câteva poze cu telefoanele, ne-am luat la revedere, ne-am urcat în maşină şi am plecat, cu regret, spre castelul Chenonceau, dincolo de padure, pentru că era cel mai apropiat.

N-avusesem răbdare să citesc despre ele înaite de plecare şi tot ce urma să vedem ar fi trebuit să fie surpriză, plăcută speram! Nu ne programasem castele în această calătorie începută în urma cu doua săptămâni, văzusem destule prin alte părţi şi nu prea eram curioşi să mai vedem altele; şi totuşi…

Chenonceau este construit pe piloni de-a curmezişul râului Cher; în jurul său fiind doar apele râului şi malurile împădurite. Grădinile castelului se leagă de acesta printr-un pod arcuit construit la cererea Dianei de Poitiers care era pasionată de flori şi de cultivarea lor. Ca un omagiu adus celebrei amante regale, buchete enorme de flori proaspete, combinate cu eleganţă şi rafinament în vase de porţelan şi răspândite cu generozitate prin castel încă de la intrare, înviorează atmosfera vremurilor trecute. Cam asta am reţinut din Chenonceau. Splendoarea, măreţia, strălucirea, altfel spus trufia omenească, nu ne-au impresionat în mod deosebit. Am plecat grăbiţi să bifăm şi Amboise, cu o părere şi mai bună despre Peleşul nostru revăzut întâmplator cu câteva luni înainte - extrem de cochet, cald şi prietenos!

La 10km pe drumul de întoarcere, în Amboise, este castelul unde a murit Carol al VIII – lea dând cu capul de boiandrugul unei uşi. Am trecut repede prin sălile fastuase cu oglinzi veneţiene uriaşe, tavane aurite, policandre, tapiţerii şi covoare de 100mp, am vizitat zona bucătăriilor şi a personalului de serviciu şi, urcând rampa din piatră de râu pe care intrau în castel calăreţii pe vremuri, am ieşit pe pajiştea din jur, ne-am oprit şi ne-am recules în faţa capelei Saint-Hubert unde se presupune c-ar fi îngropate osemintele lui da Vinci. De pe terasele castelului ne-am mai bucurat odată de perspectiva generoasă asupra Văii Loarei şi am coborât la maşină pentru că mai aveam ceva de mers până la Paris şi deja începuse să se întunece.

---

VIZUALIZĂRI: 2976 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI