GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
TIPĂREȘTE
URMARE de aici
Drumul de la Cernăuţi la Hotin – 48 km – se parcurge relativ uşor pentru că, chiar dacă nu este în regim expres, nu trece prin multe localităţi.
Imediat la ieşirea din oraş este localitatea Mahala în care a locuit Aniţa Nandriş Cudla, care a fost deportată de autorităţile sovietice în Siberia în anul 1941 împreună cu cei trei copii ai ei, cu doar zece zile înaintea eliberării Bucovinei de Nord de către trupele române. Tot chinul prin care a trecut de la arestarea ei până la reîntoarcerea în sat – unde nu a putut locui în propria casă pentru că fusese atribuită unei familii de ucraineni, din cele aduse pentru a anihila măsurile de „românizare” a provinciei luate de autorităţile române după 1918 – este relatat în cartea sa „20 de ani în Siberia” apărută la noi la Editura Humanitas în anul 2006.
Drumul trece prin alte două localităţi româneşti renumite prin specificul lor – Boian prin faptul că localnicii confecţionează porţi din fier forjat şi copertine pentru fântâni, şi Holobova, prin faptul că toate gardurile dintre proprietăţi sunt construite din piatră de râu.
Potrivit unei teorii, numele oraşului Hotin ar deriva de la Cotiso, un rege din sec. III al dacilor liberi de prin aceste locuri. Prima sa atestare documentară datează de la 22 septembrie 1002, când aparţinea Rusiei kievene. Practic, Hotinul este prima localitate de pe teritoriul Principatelor Române atestată documentar.
Primele fortificaţii din incinta cetăţii Hotin datează din sec. XI, când cneazul kievean Vladimir I dispune ridicarea unei fortificaţii din lemn pe malul drept al Nistrului, pe axa drumului comercial ce trecea prin Cernăuţi şi cobora spre Dunăre de-a lungul Siretului. De altfel, în hrisovul din 8 octombrie 1408 prin care Cernăuţiul a fost atestat documentar, este menţionat şi Hotinul ca punct vamal: „Iar cine va duce cai sau iepe la Cameniţa va da... la Hotin ce ar fi avut să deal la Cernăuţi... de fiecare cal câte doi groşi”.
Fortificaţiile din lemn au fost distruse şi reconstruite de câteva ori, astfel că paternitatea cetăţii din piatră – construită în anul 1325 – este disputată între unguri, polonezi, moldoveni şi genovezi, aceştia din urmă stabilindu-se aici în sec. XIII. Cert este că pe la 1340 era stăpânită de voievodul maramureşean Dragoş iar pe la 1375 a intrat în posesia domnitorilor moldoveni, dar stăpânirea acestora avea să cunoască în timp dese perioade de întrerupere. Astfel, Iliaş, fiul lui Alexandru cel Bun, predă cetatea polonezilor în anul1436; Petru Aron o redobândeşte în 1455, dar polonezii o preiau la scurt timp, pentru ca Ştefan cel Mare să o recucerească în anul 1949, după doi ani de asediu. Tot el dispune extinderea considerabilă a cetăţii, construirea unor turnuri şi a unor ziduri noi, de 40 m înălţime şi de 5-6 m grosime, precum şi amenajarea curţii interioare în 2 incinte: voievodală şi a oştenilor. În acelaşi timp s-a dezvoltat şi oraşul, care găzduia unul din cele mai mari iarmaroace din Moldova, care contribuia la visteria ţării cu 10.000 de galbeni anual.
Ulterior cetatea a fost ocupată pentru scurte perioade de timp de poloni, turci şi cazaci zaporojeni. În anul 1673, când Jan Sobieski a asediat cetatea Neamţului, el cucerise deja Hotinul, care atunci era stăpânit de turci. Prin pacea de la Karlowitz din anul 1699 Hotinul a fost restituit Moldovei, dar în fapt a fost reocupat de turci care îl şi transformă în raia în anul 1715. Drept contramăsură, polonezii dezvoltă fortificaţiile Cameniţei, ajungându-se astfel la o escaladare a măsurilor defensive între cele două mari puteri. În această perioadă turcii adaugă zidurile externe care măresc considerabil incinta fortificată, soluţia impunându-se pentru că cetatea a fost transformată în garnizoană dar şi pentru că este situată într-o depresiune şi era vulnerabilă la tirurile de artilerie, care putea trage acum la distanţe mult mai mari.
Hotinul şi-a păstrat statutul de raia până în anul 1812, când Basarabia a fost atribuită Rusiei (ţinutul făcea parte din această provincie şi nu din Bucovina, cum am fi tentaţi să credem). În timpul ocupaţiei ruseşti cetatea îşi pierde importanţa militară dar, în schimb, se dezvoltă oraşul, în care se stabilesc evrei, ucraineni şi ruşi.
În partea finală a primului război mondial oraşul a fost ocupat de trupele austro-ungare, astfel că a fost incorporat României abia în noiembrie 1918, când ocupanţii au plecat şi a fost luat în stăpânire de trupele române. Dar aceasta nu a însemnat şi restaurarea păcii – în ianuarie 1919 izbucneşte ceea ce istoriografia ucraineană numeşte „Răscoala de la Hotin”, care s-a răspândit şi în alte 100 de sate locuite majoritar de ucraineni. Timp de 10 zile s-au dus lupte grele între armata română şi răsculaţi care, înfrânţi în cele din urmă, cei rămaşi în viaţă sunt arestaţi. Se bucură însă de simpatie internaţională, aşa că la proces sunt apăraţi de celebrul socialist francez Henri Barbusse.
După acest eveniment statul român a adoptat măsuri de întărire a elementului românesc în oraş care, potrivit recensământului din anul 1930 avea 15.287 locuitori (cam cât Râmnicul Sărat) din care doar 8,8% erau români, preponderenţi fiind evreii – 37,7%, ruşii – 36,6% şi ucrainenii – 14,8%. Totodată, oraşul Hotin era cea mai nordică localitate a României Mari.
În prezent oraşul mai are doar 7.292 locuitori, în marea lor majoritate ucraineni, iar cetatea arată aproximativ aşa cum era la preluarea ei de către ruşi în 1812, care au construit însă în apropierea ei o biserică în stil baroc, încă funcţională, în care se oficiază în special căsătorii.
Cetatea are o suprafaţă de aprox. 870 mp şi 5 turnuri, din care 3 ridicate în timpul lui Ştefan cel Mare, inclusiv cel rectangular de la intrare, la care se accede pe un pod asemănător celor de la cetăţile Neamţului şi Sucevei. În cetate poate fi vizitat paraclisul cu hramul Adormirea Maicii Domnului, reşedinţa domnească – pentru că domnul moldovean Bogdan Lăpuşneanu a stat mai mult aici decât la Suceava – cazarma, fântâna, expoziţia de arme, armuri şi costume de epocă iar pe coridoare este o galerie întreagă de tablouri cu personalităţi care au avut, de-a lungul timpului, vreo legătură cu cetatea – între care Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu şi Mihai Viteazu. Desigur, la subsol este nelipsita expoziţie cu instrumente de tortură, mult mai multe decât la Cetatea Albă, însoţite de ilustraţii şi de explicaţii în ucraineană şi engleză.
Deşi vestigiile de astăzi datează în special din timpul lui Ştefan cel Mare şi al ocupaţiei otomane, cetatea Hotin a fost declarată în anul 2000 rezervaţie naţională de arhitectură ucraineană iar din anul 2007 este considerată una din cele 7 minuni de artă arhitecturală ale Ucrainei.
Pentru ca istoria cetăţii să fie integrată cât mai mult în istoria Ucrainei în apropierea acesteia a fost amplasat un uriaş monument al hatmanului Petro Sahaidacinâi, participant la bătălia de la Hotin din septembrie-octombrie 1621 în cadrul unei ample coaliţii moldo-polono-cazace care l-a învins pe sultanul Osman al II-lea, care venise cu peste 100.000 de soldaţi. Nicăieri însă nu se face vreo referire la Bogdan Petriceicu Hajdeu, născut într-un sat din apropiere.
Cu aşa zestre arhitecturală nu este de mirare că, de-a lungul timpului, în cetate au fost filmate scene din filme occidentale celebre (Vipera, Săgeata lui Robin Hood, D, Artagnan şi cei trei muschetari, Balada despre Viteazul Ivanhoe etc.) – în care a reprezentat diverse castele ori incinte fortificate englezeşti şi franţuzeşti. În legătură cu cetatea există şi câteva legende, cele mai interesante privind pata neagră de pe unul din zidurile ei, despre care se spune că ar fi lacrimile unei fete – Oksana – care ar fi fost îngropată de vie de turci în incinta cetăţii.
Pe drumul de întoarcere am mai parcurs un episod din seria celor trăite în Odessa şi Cernăuţi (de care am vorbit în impresiile despre aceste destinaţii) în care localnicii folosesc bariera lingvistică în interes propriu.
Am vrut să cumpărăm cireşe de la cei care le vindeau pe marginea drumului, din faţa porţii, şi am gândit că ar trebui să fie mult mai ieftine decât la aprozarurile din Cernăuţi. Cum nu am înţeles nimic din ce ne-a răspuns o femeie atunci când am întrebat de preţul unui kg, i-am arătat banii iar ea a indicat o bancnotă de 10 grivne (cam 1,65 lei), preţ pe care noi l-am considerat firesc, dat fiind nivelul veniturilor din Ucraina. Dar, după ce fiecare familie şi-a cântărit şi şi-a pus suficiente cireşe în sacoşe femeia ne-a dat de înţeles că trebuie să mai scoatem bani din buzunar iar alte două femei din preajmă, care practicau acelaşi negoţ, i-au întărit spusele. Bineînţeles că, pentru a evita o scenă, am dat preţul cerut – 30 de grivne per kg, adică preţul maxim practicat de aprozarurile din Cernăuţi. Am considerat-o şi pe aceasta o experienţă – acum ţinutul Hotinului face parte din ţara lor, îşi pot stabili ce preţuri vor pentru produsele lor, ca şi strategiile de marketing.
Trimis de marimag in 10.08.17 15:22:18
- Nu a fost singura vizită/vacanţă în UCRAINA.
13 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (marimag); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
13 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Mutat în rubrica "Cetatea Hotin [Hotin], CERNĂUȚI" (nou-creată pe sait)
Rog așteptați...
@marimag: Buna ziua.
Am dori sa stam cateva zile la Cernauti.
Mama sotului meu s-a nascut acolo.
Eu am oarecare retineri privind siguranta noastra.
Nu am mai fost si nu stim exact ce trebuie sa facem.
Pe unde ar fi mai bine sa trecem frontiera?
Ce taxe se achita si unde anume?
Unde ar fi mai bine sa schimbam banii? Exista o taxa de drum? Exista o suma minima pe care trebuie sa dovedesti ca o ai asupra ta? Etc.
Din pagina Ambasadei Ucrainei m-am cam speriat.
Sper ca zona de risc se refera doar la partea estica.
Orice informatie reala ne-ar fi de un mare folos.
Multumesc.
Marimag, scriitorul francez Henri Barbusse a avut legătură cu procesul celor judecați pentru Răsoala de la Tatarbunar, nu cu cei implicați în luptele de la Hotin. De asemenea, luptele din nordul Basarabiei au durat aproape 2 săptămîni, nu 10 zile. În plus cifra de 100 de sate este adusă din condei. Povestea reală a rebeliunii de la Hotin arată altfel.
@Qvadratvus: Sursa bibliografică pe care o indici nu mă contrazice în nicio privință.
Daca vrei să verifici, uite aici unul din articolele pe care le-am consultat: ro.wikipedia.org/wiki/Hotin. Tot aici apare și informația privitoare la numărul satelor răsculate: „ca urmare a revoltei, puterea a fost preluată de un Directorat condus de I. Voloșenko-Mardariev la Hotin și în peste o sută de sate”.
De altfel, și în articolul indicat de tine se afirma că
”„În seara de 10/23 ianuarie satele din jurul Hotinului și din întregul sector al Companiei 3 Grăniceri s-au răsculat cu armele, în legătură cu bolșevicii veniți din Ucraina”, dar și că „Răscoala de la Hotin a relevat faptul că trupele române au trebuit să facă față nu numai unei revolte sociale, ci și unei reale rezistențe armate. ”
Nu cred că generalul Davidoglu s-ar fi retras fara luptă din Hotin daca ar fi avut de-a face doar cu câteva sate razvratite.
În fine, cu privire la durata luptelor și la Henri Barbusse, în articolul indicat de mine se poate citi:
”„Timp de 10 zile (23 ianuarie - 1 februarie 1919) s-au dat lupte între răsculați și trupele regale române, trupele române reocupând Hotinul la 1 februarie 1919, iar bolșevicii au fost capturați, judecați și închiși (fiind apărați de către socialistul francez Henri Barbusse, care a dus o campanie publică pentru eliberarea lor). ”
Cred însă că acestea sunt aspecte minore și îmi pare rău că din tot articolul meu – la documentarea și scrierea căruia am muncit mult – nu ai găsit nimic care să îți placă.
Nu mi-o luați în nume de rău, deoarece nu vă desconsider efortul. Subiectul a ceea ce s-a întîmplat la Hotin este unul sensibil atât pentru români. cât și pentru ucraineni. Mi s-a părut important să scot în evidență o informație corectă, cu atît mai mult cu cît articolul dv. despe Hotin este primul, pe amfostacolo.ro.
P.S.
E complicat de explicat de ce s-a retras Davidoglu, dar esența e că per ansamblu, s-a retras datorită unei evaluări eronate a situației, iar ulterior a fost depășit de evenimente.
De altfel eroarea cu Barbusse din articolul despre Hotin a fost corectată.
Articol selectat ca fiind „de interes editorial crescut”
— (1) la momentul publicării, nu existau alte impresii recente în rubrica curentă SAU (1A) ar fi meritat rubrică nouă, dar crearea ei nu a fost considerată oportună (în acel moment);
— (2) depășește pragul minim calitativ & cantitativ impus unei astfel de selecție.
Voturile FB/FU, B/U sunt de valori semnificativ mai mari.
(Eventualele voturi exprimate anterior selecţiei au fost «convertite» în unele de 1300 PMA, respectiv 600 PMA)
@Qvadratvus:
Practic, nu numai zona Hotinului, ci şi cea a sudului Basarabiei precum şi cea a nordului Bucovinei sunt teritorii cu privire la care istoriografia românească şi cea ucraineană au puncte de vedere divergente. Pentru argumentarea acestora s-au folosit nu rareori jumătăţi de adevăruri, exagerări sau au fost pur şi simplu trecute sub tăcere aspectele considerate incomode.
În partea referitoare la istoria locală din articolele pe care le-am scris am vrut să relev două lucruri: că graniţa dintre istorie şi ideologie este cât un fir de păr şi de cele mai multe ori nici nu-ţi dai seama când ai traversat-o, dar şi că publicul are acces în special la istoria ideologizată, prezentată ca fiind istoria obiectivă. Şi, ca fost profesor de istorie, ştiu ce înseamnă să te confrunţi cu prejudecăţile din minţile celor care îşi dobândesc cunoştinţele în materie cu informaţii preluate din lucrări scrise de nespecialişti sau de istorici înregimentaţi politic.
Revenind la subiect, nu am găsit informaţii privind implicarea lui Henri Barbusse în procesul rebeliunii de la Tatarbunar, deşi am atins şi acest subiect (în impresiile mele despre Cetatea Albă), iar în privinţa retragerii lui Davidoglu din Hotin, motivul reiese clar din capetele de acuzare a celor implicaţi, care au fost trimişi în faţa Curţii marţiale – aprecierea eronată a raportului de forţe, care este echivalentul lipsei de curaj. Faptul că numai subalternii generalului Davidoglu au fost inculpaţi a reprezentat încă de atunci o curiozitate mai ales că, din cauza atrocităţilor comise ulterior de trupele aflate sub comanda lui, unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută abia în anul următor, printr-o convenţie separată şi după ce am făcut eforturi diplomatice pentru a demonstra că nu suntem un popor barbar, cum ne ieşise vorba în lume.
Tot astfel, cred că este de natura comunităţii „Am fost acolo” să împărtăşim şi altora experienţele, cunoştinţele şi impresiile din călătoriile noastre, fără ca postările noastre să aibă pretenţii de lucrări ştiinţifice, pentru că în caz contrar ar trebui să fie însoţite de un aparat bibliografic. Cred însă că, atunci când apreciezi că într-o postare s-a strecurat o eroare, nu este suficient să îţi manifeşti dezacordul, ci trebuie să îţi argumentezi punctul de vedere. Aşa cum vă spuneam ieri, nicio propoziţie din articolul la care aţi făcut trimitere nu contrazice vreuna din afirmaţiile mele asupra cărora v-aţi exprimat îndoiala.
Vă dau însă dreptate în privinţa recentului Dvs. ecou – nu trebuia să vă iau comentariul ca pe o provocare la o discuţie pe aspecte care, până la urmă, sunt de detaliu şi pot să ne îndepărteze de esenţial. E bine însă că sunteţi pasionat de istorie şi sper să avem cândva ocazia să ne împărtăşim cunoştinţele în acest domeniu.
După cum spuneam, treaba cu Davidoglu e mult mai complexă: ca urmare a faptului că sub conducerea lui, trupele sale de la sosire în nordul Basarabiei și instalarea pe poziții nu s-au consolidat pe teren și nu-au supravegheat mișcările inamice de infiltrare pe malul stâng al Nistrului, planificatorii militari ruși au știut că vor putea profita de un punct slab. Mai mult, atacul detașamentelor ruse peste Nistru nu a fost prin surprindere, deoarece Davidoglu fusese informat din 8/21 ianuarie de atacurile de peste Nistru dintre Ataki și Hotin. Ofițerii și trupa erau cantonați la Hotin și în împrejurimi, complăcîndu-se într-o viață liniștită, deși ar fi trebuit să fie pe picior de război. Neorganizându-și forțele în acord cu misiunea care îi fusese încredințată, Davidoglu a ordonat retragerea lor, fără luptă.
Mai mult, când lucrurile au luat o turnură urâtă, Davidoglu a făcut retroactiv în mod real la data de 10/23 ianuarie 1919, un Ordin de Operații (Nr. 5) datat 8/21 ianuarie 1919, ordin în care nu a prevazut lupta cu inamicul, ci numai aspecte de alarmare a trupelor din Hotin.
Menținerea ulterioară a sa în funcție a fost cât se poate de inoportună, atât datorită faptului că credibilitatea sa era minimă și în plus numit fiind la conducerea detașamentelor care au contraatacat, a avut o reacție dură, supradimensionată (a ordonat să se dea foc satelor unde se adăpostiseră inamicii) și inoportună (a ordonat represalii asupra satelor care au trebuit dezarmate și din care se trăsese asupra patrulelor), pentru a se disculpa. Este greu de răspuns în ce măsură au fost sau nu executate aceste ordine.
Henri Barbusse a venit la procesul celor de la Tatarbunar ca apărător, însoţit fiind de de Vernochet (secretarul general al Internaţionalei Muncitorilor din Învăţământ) şi de avocata belgiană Lamy. A și descris de altfel procesul în cartea sa "Călăii", considerându-i pe franctirorii de la Tatarbunar victime, iar pe statul român drept o imensă pușcărie condusă de călăi.
P.S. Nu vă luați numai după părerea lui Antonescu despre propria lui persoană și despre importanța pe care el a considerat că a a avut-o în negicierile de la Versailles, consemnată în stenograma din anii '40. Și aici lucrurile au fost mult mai complexe decât le-a simplificat el - probabil pentru a se putea autoevidenția.
@Qvadratvus: Nu înțeleg de unde ați tras concluzia că îi dau crezare lui Antonescu atunci când se referă la sine. Pot spune că, dimpotrivă, am o părere proastă despre el și pot dovedi asta cu impresiile pe care le-am postat în urma călătoriilor pe care le-am efectuat la Odessa și Cernăuți, urmând a posta curând impresiile de la Balcic. Am ajuns la concluzia că bilanțul guvernării generalului Antonescu este negativ și, în discuțiile cu cei pasionați de istorie, mi se cer argumentele pe care mi-am format convingerea și pe care le ofer cu plăcere. Așa că eticheta de proantonescian nu mi se potrivește.
V-ați asumat oarecum opinia exprimată de Antonescu, care rezultă din stenograma Consiliului de Miniștri din 27 martie 1942.
Ok, haideți să punem punct aici (eu cel puțin oricum îi pun punct). Intenția mea a fost doar să furnizez niște informații corecte celor care vor citi acest prim articol, într-o problemă pe care personal, o consider importantă.
P. S. Eu sunt cel care a adus articolul de pe Wiki despre Răscoala de la Hotin, la actualul nivel de dezvoltare, pornind de la acest nivel, așa că...
P.P.S Dacă vreți să continuăm discuția, o putem face aici, iar dacă ziceți că ați fost profesor de istorie, poate găsiți util să vă alăturați acestui proiect sau acestuia. Avem oricum nevoie ca de aer, de contributori.
P.P.P.S. Cîteva dintre informațiile ceva mai detaliate din ultima mea postare sunt preluate din Seserman, Dumitru; Acțiunile Armatei Române în spațiul dintre Carpații Orientali și Nistru (1917-1920); Editura Universității Naționale de Apărare; București; 2004. Deocamdată de abia am pus mâna pe carte, așa că mai devreme s-au mai târziu, particularitățile respective vor fi și în articolul despre evenimente de la Hotin.
@Qvadratvus: Felicitări pentru colaborarea Dvs. la Wiki, deși bănuiesc că ați lucrat mai mult singur. Știu ce a spus Antonescu în acea ședință dar, din păcate, ideea nu îi aparținea. Au fost multe bâlbâieli politice și militare în acea perioadă - a se vedea cazul nordului Maramureșului, cu care s-au ales până la urmă cehoslovacii. De acord și cu ideea de a pune punct discuției pentru că a devenit o paranteză prea lungă pentru un site care nu este de specialitate. Cât despre invitația de a colabora la Wiki, aș face-o cu mare plăcere dacă slujba de acum mi-ar lăsa un pic de răgaz. Dar pentru când voi fi la pensie (nu mai am așa de mult până atunci) ideea este tentantă.
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Aug.2019 Hotin - străjerul Moldovei mediavale - o vizită mult dorită, 2019 — scris în 05.10.19 de Radix7 din IASI - RECOMANDĂ
- SOCIALs
AmFostAcolo® este marcă înregistrată