Repetați după mine: Casa Correale!

TIPĂREȘTE

În primul articol dedicat excursiei noastre pe Coasta Amalfitană v-am povestit cum am ajuns să alegem ca loc de cazare Sorrento; nu mai reiau. Fire visătoare cum m-am dovedit de atâtea ori :), știți că nu tolerez (decât cu mare greutate!) să șed pe lângă vreo apă și să nu dau dimineața fix cu nasul în ea! Necazul e că de data asta m-am sucit destul de târziu, să zic cu vreo două luni înaintea plecării (inițial rezervasem în Praiano) și m-am trezit că prea multe opțiuni n-au mai rămas. „Necaz” am crezut că e la vremea respectivă, că acum, după ce ne-au mai rămas doar amintirile (și ce amintiri!), pot spune că mai bine de atât nu se putea să nimerim!

Deci aveam nevoie de un locșor de pus capul dimensionat pentru 4 persoane, curățel și frumușel, neapărat cu vedere la baltă. Ia și caută, măi, Mami! Prietenul booking îmi oferi oarece variante, dar când le eliminai p'-ălea de depășeau limita psihologică de preț... mai rămaseră trei lulele... Cunoașteți sentimentul, sunt convinsă. Desfășurai harta și le luai în considerație pe cele situate aproape de zona colorată în albastru. Hmm... 2 bucăți: una pe lângă Marina Grande și alta mai hacana, cumva între port și gară. Pe care s-o aleg? Mi se părea romantică prima variantă, să avem la îndemână toate mâncătoriile alea valabile dispuse pe întreaga potcoavă a golfului... Dar de data asta, rațiunea învinse simțirea, căci alesei varianta nr. 2.

Recunosc, nu cu toată inima de la început, nota de 7,8 din douăzeci și ceva de comentarii părea sub standardele mele obișnuite, dar m-am gândit să-i dau totuși o șansă și să citesc acele comentarii; și bine am făcut, căci lucrurile ce-i nemulțumiseră pe alții nu mi s-au părut cu adevărat importante. Cineva se plângea de bucătărie și de frigider, că-s prea mici, deși aceeași persoană recunoștea că nu te duci în vacanță să gătești, lucru cu care sunt întru totul de acord. Altul că gresia de pe terasă putea să fie mai curată, altul că n-a avut aer condiționat și nu i s-au schimbat prosoapele, altul că nu există lift... Mărunțișuri pentru noi, ce să zic?! La cât de faine erau pozele cu terasa aia, te mai împiedici de așa prostii?!

A mai fost un aspect care m-a tras un pic înapoi: taxa de curățenie deosebit de mare (parcă 250 euro) în comparație cu alte locații pe care le mai studiasem. Însă taxa era aceeași indiferent de numărul de zile de cazare, deci devenea rentabil să stai cât mai multe (și, ajunși acolo, aveam să înțelegem de ce taxa de curățenie era atât de mare!). La 7 nopți, cât ne trebuiau nouă, prețul total ajungea la 1070 euro, ceea ce nu era rău deloc pentru Sorrento, comparabil cu celălalt apartament de lângă Marina Grande. Una peste alta, intuiția mea turistică îmi șoptea că va fi bine la Casa Correale și am rezervat. În plus, beneficiam de anulare gratuită până cu vreo 2 săptămâni înaintea plecării.

Așa cum ne recomandă de obicei booking, am trimis cu câteva zile înainte un mail cu ora probabilă a sosirii, respectiv între 18 și 19. Am fost rugați să sunăm când ajungem și va veni cineva să ne deschidă. Ne-am ținut de cuvânt cam la limită însă, deoarece autobuzul ce ne-a adus de la aeroport a reușit destul de greu să răzbată prin traficul de vineri după-amiaza. Am coborât în stația din fața gării și am activat indicațiile de pe GoogleMaps, care ne arătau doar câteva minute până la locul nostru de cazare. Așa că imediat am sunat proprietarul și am primit asigurarea că vom fi preluați cât de curând din fața imobilului.

Ne-am îndreptat într-acolo, per pedes, bineînțeles. Este extrem de simplu de ajuns - se traversează Corso Italia, apoi Piazza Angelina Lauro, apoi micuțul și cochetul Parco Lauro și apoi se cotește la stânga pe Via Correale, pe care se merge vreo 20-30 m și... gata, am ajuns! Adresa oficială e Via Correale 20; practic, imobilul e încadrat de Hotelul Europa Palace și de frumoasa vilă Silvana, iar vis a vis de toate astea este Parcarea Publică din Sorrento.

Am ajuns înaintea lui Fabio, dar nu cu mult, doar suficient cât să cercetăm grosier împrejurimile și gardul îmbrăcat în plante verzi compacte, împiedicând privirile să pătrundă dincolo de el. Totuși, poarta era destul de „transparentă” cât să dezvăluie o mică grădină frumos îngrijită, precum și clădirea cu 3 etaje, cu fațada pe jumătate din cărămidă roșie, jumătate văruită în alb, cu balcoane spațioase și ferestre acoperite de obloane albe. Unele erau trase, altele nu - cunoșteam genul: o clădire cu mai multe apartamente, dintre care unul sau mai multe de închiriat.

Fabio nu s-a lăsat prea mult așteptat - un tânăr slăbuț, jovial, un pic timid (sau doar excesiv de politicos). Ne-a deschis poarta, apoi ușa de la intrarea imobilului. Am pătruns într-un hol întunecos, acoperit cu gresie albastră, decorat doar cu o piesă de mobilier extrem de frumoasă (o masă cu contururi neregulate și picioare sculptate în lemn) și un tablou cu o imagine alb-negru. Am început a urca scările din față și Fabio a fost drăguț și ne-a ajutat cu bagajele, explicându-ne că apartamentul nostru se află la ultimul nivel.

Se urcă de fapt până la etajul al doilea, unde sunt două uși, față în față. Una din ele, cea din stânga, era a noastră (aici și-a intrat în rol cea de-a treia cheie a lui Fabio). Apoi se urcă în continuare încă un nivel, până la intrarea propriu-zisă în apartament. Toată această zonă-tampon este bogat decorată cu niște țesături asamblate în tehnica patchwork și cu elemente de mobilier nu atât utile, cât plăcute vederii. Sus, chiar în micul spațiu din fața intrării, sunt amplasate 3 coșuri de gunoi marcate prin culori diferite pentru colectarea diferențiată a gunoiului.

Apartamentul este destul de ciudat împărțit. Se intră într-un holișor ce comunică larg cu zona de luat masa; în dreapta se află chicineta, cu adevărat foarte mică, e clar că acest spațiu nu-i destinat locuirii permanente. În stânga se face un alt hol, din care se pătrunde în cele două camere: dormitorul și livingul, situate față în față. Din dormitor (și doar de aici) se intră în baie, iar din living (și numai din el) se iese pe terasa imensă, ce se prelungește mult în față, spre mare, pe lângă tot zidul clădirii. Acum hai să le luăm pe rând.

În afara terasei, cel mai impresionant spațiu mi s-a părut livingul. Prima senzație e foarte plăcută - de simplu, de alb (pentru că aproape totul este alb) și de curat. O canapea extensibilă pe centru, o alta pe una din laturi. O măsuță rotundă cu două scaune în colțul dinspre ieșirea pe terasă, iar pe peretele opus patului, un corp de mobilier din lemn, cu mai multe rafturi, util pentru a adăposti mai multe chestii: TV-ul, router-ul de internet, un DVD-player, cărți de citit și jocuri gen scrable. În același colț, fixat în perete, aparatul de aer condiționat (deci există; evident că aprilie fiind, nouă nu ne-a fost util).

Încă ceva despre care ne-am dat cu presupusul, dar nu putem băga mâna în foc că am nimerit-o: pe două laturi ale încăperii, erau corpuri de mobilier din pal alb, destul de scunde, ce formau un fel de etajeră pe care am găsit tot felul de ornamente (din punctul meu de vedere, destul de kitchoase - veți vedea în poze). Tati a emis ipoteza unor spații de depozitare, în care proprietarul și-o fi pus lucruri personale; destul de plauzibil, din două motive: „fețele” erau prinse în holșuruburi ușor de înlăturat la o adică, iar apartamentul nu poate fi închiriat tot timpul anului, făcusem simulări pentru multe alte perioade și părea indisponibil. Asta nu se prea pupa cu dimensiunile bucătăriei, dar... Cum îmi place să rămân cu păreri clare despre lucruri și oameni, am decis într-un final că proprietarul închiriază doar în extrasezon, în rest locuiește el însuși acolo și cu siguranță trebuie să fie vreun baștan cu mulți bani, care nu se înjosește să gătească în propria bucătărie, ci desigur că ia mesele la restaurantele bengoase din zonă. Că o fi așa, că n-o fi...

Dormitorul are dimensiuni reduse față de living, de fapt atât cât să încapă un pat matrimonial și să mai rămână ceva spațiu, nu prea mult. De jur împrejurul patului se află deasemenea un soi de „dulăpioare” blindate, în stilul celor descrise mai devreme (chestie care a rezolvat cu succes - cu prea mult succes chiar! - problema noptierelor). De-o parte și de alta, la capul patului - câte o veioză albă, simplă. Ambele paturi au beneficiat de lenjerie albă, curată, iar cel din dormitor și de o saltea bună, nici moale, dar nici tare. Cel din living mi s-a părut mai puțin odihnitor, lucru confirmat și de ocupanții lui, cei doi băieți ai familiei; noroc că ei n-au pielea atât de fină și de predispusă vânătăilor cauzate de eventualele boabe de mazăre ce s-ar putea ascunde pe sub niscai saltele! :)) Pernele destul de leșinate și numai câte una de căciulă, lucru care nu prea mi-a plăcut. A, încă ceva: în dormitor, din cauza configurației „noptierelor” și a faptului că salteaua practic e așezată pe un blat cu vreo 20-30 cm mai lat decât ea, a trebuit să mă setez ca noaptea, când merg la baie, să cobor din pat doar „pe la picioare”. Că am scăpat fără vânătăi suplimentare - e numai și numai meritul meu! :)

Dormitorul se continuă în spate cu dressing-ul, de fapt o adevărată încăpere suplimentară, cu spații absolut generoase destinate depozitării hainelor și pantofilor. Evident că în cazul nostru au stat mai mult goale; dar a fost plăcut să știm că există. Încă un argument pentru condiția financiară a proprietarului (sau în Sorrento așa or fi toți, nici nu-i primește în oraș dacă nu fac dovada unui cont bancar baban?!). O oglindă pe unul din pereți, o decorațiune trăznită alături - și am terminat cu dormitorul.

Baia. Mai mult lungă decât lată, vorba bancului. Dar eficientă. Și foarte drăguță. Chiuvetă încastrată într-un blat cu zeci de sertărașe (eu nu prea apreciez utilitatea acestora, căci risc să-mi uit efectele prin ele, prefer să le las la vedere, mai ales că nici nu-mi iau cu mine decât strictul necesar). Oglindă mare deasupra și un sistem de iluminat cu mai multe becuri amplasate de-o parte și de alta a acesteia - chiar mi-a plăcut.

Cabina de duș e în capăt, despărțită de restul încăperii printr-un perete incomplet din travertin; practic, trebuie „să sari pârleazul” (care e rezonabil de înalt) pentru a pătrunde înăuntru. Ce mi-a plăcut e că robineții sunt într-o parte, destul de departe de duș, ceea ce-ți permite să poți potrivi temperatura apei la adăpost de apa rece care vine la început pe țeavă. Ce nu mi-a plăcut a fost para fixă; dar s-a văzut și la case mai mari!

Între chiuvetă și cabina de duș sunt vasul de toaletă și bideul. Am avut câte 3 prosoape de fiecare, de dimensiuni diferite; nouă ne-au ajuns. Alte consumabile: hârtie igienică (am mai cumpărat), un recipient cu ceva săpun lichid (nu ne-a ajuns până la final, am completat de la market). Șampoane, alte chestii oricum aveam de acasă.

Travertin pe jos, și pereții acoperiți cu travertin bej - aspect plăcut vederii. Un dulap-soldat încastrat în perete, în care era ascuns boilerul și în care am găsit uscător de păr și fier de călcat (masa corespunzătoare era ascunsă în garderobă). Cum le-am găsit așa le-am lăsat; să fie la ei acolo...

Ne întoarcem în zona de mâncat. Ce să conțină săraca, decât o masă mare, acoperită cu o mușama și înconjurată de scaune?! Plus un dulap cu ceva veselă - farfurii de mai multe dimensiuni, cești (cam desperechiate), pahare. Suficiente pentru noi. Foarte luminoasă această încăpere, ferestre mari cât aproape cei doi pereți ce dau spre terasă; mi-a plăcut mult asta.

Bucătăria v-am mai spus că-i mică-micuță și nici nu beneficiază de lumină naturală, deci n-ai ce căuta în ea. Glumesc, desigur. Oricum, nu-i concepută nicidecum să-ți faci ciorbă și tocană (deși cred că ai putea dacă ai vrea totuși). Noi am „gătit” câte o cafea în fiecare dimineață și ocazional niște sandviciuri și câte o salată. Ca dotări: un dulăpior în care stau adăpostite tot felul de accesorii - tacâmuri, tirbușon (f. f. important!), ceva oale și cratițe din inox, ba și un mic espresor; prăjitor de pâine; cuptor cu microunde; o plită electrică cu 2 ochiuri; chiuvetă; frigider de dimensiuni medii. Drept consumabile - vreo 2 recipiente cu detergent de vase (!) (dar 0 bureți), ulei de măsline, oțet, sare, piper, cafea (chiar bună, ne-a prins bine în ultima dimineață, când a noastră se terminase). În concluzie - destul de basic bucătărioara noastră, dar absolut ok pentru noi.

TERASA! (Scuze, web, dar nu-mi pot reprima acest strigăt de bucurie văzând minunăția asta de terasă!) Păi... are cel puțin 3 zone de relaxare, cu mese și scaune. În pozele de pe booking apar și 2 șezlonguri, dar noi nu le-am prea avut (poate or fi considerat că încă nu-i sezonul lor). Deasemenea, în poze am văzut mai multe ghivece cu plante verzi pe margini; poate „explodează” mai spre vară. Acoperită integral cu gresie albă, ca și restul apartamentului; vă spuneam că abia la fața locului am realizat de ce era taxa de curățenie așa de mare - imaginați-vă doar spălând acea pardoseală! Și se necesită, parol! Într-o dimineață cu vânt, am găsit toată terasa noastră acoperită cu un praf fin portocaliu (ceea ce ne-a amintit de recenta zăpadă portocalie de acasă, impregnată cu praf saharian; nimic nou sub soare, nu?!). Ăsta nu era saharian, ci vezuvian. În fine...

Evident că am petrecut multe minute frumoase pe această terasă, chiar ore dacă le pun cap la cap. Practic, se întinde pe toată lățimea clădirii, așa că aveam vedere și la stradă (cu părculețul și parcarea publică; neinteresant totuși), dar mai ales la cocheta vilă vecină, din stânga (Silvana pe numele ei - am găsit-o ulterior pe booking , e premiantă, are nota 10, dar și niște scoruri pe măsură!). Și desigur - la mare!

Locul meu preferat era cel din capăt de tot, dinspre mare - o masă metalică dreptunghiulară, vopsită în alb și două scaune tot metalice, pe care le acopeream cu pernuțe „furate” de la scaunele din interior. Dacă priveam în jos, aveam în stânga grădina vilei Silvana, impecabil întreținută (chiar am asistat la acest proces, lucrători erau doi tineri de culoare), iar spre dreapta terasa exterioară a hotelului alăturat (doar în prima seară am avut ceva show, oferit de niște englezi destul de vocali, în rest a fost liniște). Iar în față - parte din portul Sorrento-lui, Marina Piccola și marea cea mare dincolo de el. Adică tot Golful Napoli, cu orașul pe fundal și cocoașa triunghiulară a Vezuviului un pic în dreapta. Superb, superb, superb! Greu mă duceam la culcare seara, greu mă desprindeam din acest peisaj absolut maiestuos! Dimineața aici îmi savuram cafeaua, dar previziunile aventurilor ce mă așteptau mă făceau să părăsesc totuși decorul cu mai puține regrete...

Mă înnebunesc să admir seara luminile tremurătoare de dincolo de golfuri. Ați observat fenomenul acesta? Eu am luat cunoștință cu el prima dată acum vreo 10 ani, la Sveti Vlas, în Bulgaria; localitatea se află fix peste golf de Nessebar, având Sunny Beach între ele. Am fost fascinată de felul cum luminile de peste golf se reflectau noaptea în apa mării și mai ales de faptul că „tremurau” intermitent, cu un ritm rapid și o frecvență inconstantă. De atunci am mai observat fenomenul și în alte locuri - cu cât mai mare distanța până la ele, cu atât mai tremurătoare luminițele. L-am întrebat pe Tati și nici el n-a știut să-mi explice. Dacă cineva știe, aș aprecia dacă mi-ar spune. Nu că n-aș iubi la fel de tare acest fenomen și dacă aș rămâne ignorantă în continuare...

... Fabio ne-a făcut un tur de apartament și ne-a prezentat pe scurt toate facilitățile. Ne-a oferit și niște printuri cu programul trenurilor Circumvesuviana (ce fac legătura între Sorrento și Napoli) și al vaporașelor către/dinspre Capri. Și unul cu zilele când se colectează fiecare tip de gunoi, recomandându-ne să lăsăm pur și simplu de cu seara sacul plin în fața casei; Tati a avut o replică monumentală, ne-a făcut pe toți să râdem: „Noi vom mânca în oraș, așa că nu vom face gunoi.” Ei, da, sigur! Oricum, pentru că niciunul din saci nu s-a umplut nici pe sfert, i-am lăsat unde i-am găsit.

În plus, Fabio ne-a oferit informații despre câteva restaurante bune și chiar am mers pe mâna lui în vreo două situații, ceea ce n-am regretat. Ne-a oferit chitanța, contravaloarea cazării fusese retrasă automat de pe card când expirase posibilitatea de anulare gratuită. Am fost surprinsă să costat că totalul era mai mic decât știam eu, adică 986 euro. Fabio ne-a mai spus că totuși mai avem de plătit (cash) separat taxa de oraș, 3 euro/persoană/zi, copiii sub 18 ani fiind scutiți; ne-au revenit 63 euro de achitat, pentru care am primit altă chitanță. Am stabilit cu el ca ora de check-out să fie 10 și să-l anunțăm dacă aveam să o schimbăm. Ne-a plăcut mult de Fabio și i-am oferit un mic calendar cu fotografii din România, lucru care a părut că l-a surprins plăcut. În ultima zi a sunat la ușă foarte punctual și i-am mai făcut un cadou, o sticlă de vin românesc pe care Tati o cumpărase din aeroport, în Otopeni și pe care n-am mai apucat s-o consumăm (!). A fost și mai surprins ca prima dată; sper că i-a plăcut vinul nostru...

Ați înțeles ideea, recomand din tot sufletul Casa Correale, rezervați fără frică, asta dacă aveți șansa s-o găsiți liberă. E perfect situată în Sorrento - 5 minute de gară/autogară și cam 15 de port. 3 minute de primul restaurant (unde am mâncat prima dată și despre care o să vă povestesc în curând), încă vreo 2-3 de centrul vechi. Până în Marina Grande e mai mult de mers, să zic vreo juma' de oră. Supermarket aveți pe Corso Italia, vreo 3-4 minute în dreapta. În drum spre gară, puteți să vă opriți la o pasticeria în Piazza Angelina Lauro, să încropiți un mic dejun gustos și nu prea scump. Mai e o pasticerie și pe Corso Italia, imediat în dreapta și alta chiar după ce traversați această arteră.

Noi ne-am simțit grozav la Casa Correale, precum am încercat să demonstrez. Chiar dacă au mai fost mici neajunsuri, au fost umbrite intens de avantajele de necontestat ale locului. Deci... repetați după mine: Casa Correale! :)

---

VIZUALIZĂRI: 2183 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI