Canionul Hotnitsa si cascada Caya Bunar

TIPĂREȘTE

M-am indragostit de traseele din Bulgaria salbatica, din parcurile ei geologice, de canioanele formate in urma cu sute de milioane de ani, de cascadele si pesterile senzationale. Asa ca atunci cand am gasit o excursie de o zi, organizata de Arhiva de Geografie, care atingea Canionul Hotnitsa, cascada Caya Bunar, Canionul si cascada Emen, nu am stat pe ganduri. Voiam de mult sa ajung aici, dar asta nu este un traseu pe care sa-l faci de unul singur de capul tau.

Traseul urmat a fost Bucuresti - Giurgiu – Ruse – Byala – Polsko Kosovo – Radanovo – Kutsina – Polikraishte, toate astea fiind pe drumul spre Veliko Tarnovo. Atentie: dupa Polikraishte, va trebui sa fiti atenti sa cotiti spre dreapta, spre Samovodene, altfel, pastrand drumul inainte, veti ajunge la Veliko. Se trece prin sat, iar Hotnitsa este semnalizata ca fiind la 3 km. Drumul este bun, dar este destul de ingust, cat sa intre autocarul, si m-am gandit cum vom proceda daca mai vine unul din sens opus. Nu a fost cazul… nu ne-am intalnit cu nicio masina!

Am lasat autocarul in parcare. Nu este amenajata ca o parcare propriu-zisa, dar este o zona betonata si mai mult spatiu verde unde poti lasa masina.

Dupa ce am lasat autocarul in urma, ne-am indreptat spre primul pod, dar am fost interpelati de catre o persoana, care incerca sa ne explice ceva folosind cuvinte din ambele limbi :). Ne-am prins ca era cel care avea pe pajistea de langa cascada, asezat strategic, acolo unde incepea si se termina traseul, un gratar si cateva vitrine cu bere si inghetata, plus o groaza de magneti.

Prima oprire a fost la Cascada Caya Bunar (in traducere Fantana Neagra), o cascada frumoasa, care ne-a facut sa uitam de norii care se strangeau peste noi si ne amenintau.

Am trecut podul spre stanga ei si am inceput urcusul destul de solicitant, pe treptele sapate in stanca, sau pe cele din pietris, pus peste pamant, si oprit de bariere de lemn.

Portiunile de urcus pe stanca goala au pus ceva probleme, si ne-am bucurat ca nu a plouat inainte, ca ar fi fost tare alunecoase. Am avut destule scari verticale si podete de lemn de-a lungul stancilor si pe deasupra haului si a cascadei, pe care am fotografiat-o din toate pozitiile si de la fiecare nivel.

Pentru ca eram multi (circa 50) drumul a durat mai mult decat daca il faceai de unul singur, pentru ca, in zonele dificile, asteptam sa ajunga cel dinaintea noastra sus, pentru a preintampina eventualele alunecari si caderi multiple. Asta a insemnat ca perioadele de efort intens alternau cu cele de asteptare, asa ca nu iti pierdeai suflul sau puterile, si aveai timp sa faci si poze.

La un moment dat am ajuns la o trecere printre peretii inalti de stanca, cat sa incapa un om. M-am simtit cateva secunde ca Ana lui Manole, dar am trecut prin ele lejer, si am ajuns chiar deasupra cascadei, unde se forma caderea de apa. Si aici ca si la Panega, apele au o culoare deosebita, datorita fundului alb din calcar (asa ni s-a spus).

Pe traseu ni s-a alaturat un catel negru (era fata, dar nu i-am aflat numele, nu stia romana :) ), care a insistat sa ne insoteasca peste tot, urcand cu usurinta, semn ca mai facuse asta si cu altii, treptele verticale si stancile. Singura problema pentru ea a fost, ca si pentru noi de altfel, atunci cand in loc de o treapta de lemn, am dat de una dintr-un fier beton subtire, la distanta destul de mare de marginea podinei de lemn. A incercat sa urce… si-a dat seama ca nu poate… a coborat si a mai incercat odata. Incurajata de noi si cu putin ajutor din spate, a reusit in incurajarile si aplauzele noastre sa urce, si a plecat mai departe bucuroasa, dand din coada!

Traseul se continua printre stanci pe marginea defileului, prin locuri pe unde este spatiu doar cat sa pui jumatate din talpa. Faptul ca erau copacii inverziti pe margine, mai obtura un pic imaginea asupra haului, si te simteai oarecum in siguranta. Totusi au fost in vreo 3 randuri, stanci pe care trebuia sa le escaladez, si la care am gandit ca pana aici mi-a fost, dar uraaaa… am reusit sa le urc!

Cand am ajuns in cel mai inalt punct, am dat din nou de catelul negru, care era neobosit si alerga inainte si inapoi printre noi, parca ne zicea:”hai, hai odata… ai obosit? Eu nu! ”.

Traseul de intoarcere a fost mult mai lin, fara scari verticale si fara stanci de coborat, si am ajuns in poienita din care am plecat, la gratarul lui nenea, care sfaraia plin de mititei si chiftelute si care era bucuros sa ne vada. S-a facut un popas in iarba, si cine a vrut sa manance a cumparat de la el. Partea buna era ca puteai sa platesti chiar si in lei, ceea ce multi au si facut. O bere, o chiftea maricica, o felie de paine mai groasa, sos de ardei – 11.00 lei. Cei care au mancat au zis ca au fost buni si micii si chiftlele, eu amestecul asta tocat nu-l mananc la ei, pentru ca are si miel si nu-mi place, asa ca ii cred pe cuvant.

Cand am terminat popasul si ne-am intors la autocar, a inceput sa "planga" norii cu lacrimi mari, dar le-a trecut foarte repede supararea :) !

---

VIZUALIZĂRI: 1646 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI