Bruggerhof - hotelul pe care stă capra neagră... verde

TIPĂREȘTE

„Nu are budă!!! ” strig consternat. Sunt uimit, siderat şi de-a dreptul şocat. Mă uit în baie şi văd o vană cu duş, o chiuvetă şi nimic altceva. Ies afară, pe holul de la etajul hotelului, să caut toaleta. Nu-mi vine să cred: sunt într-un hotel de 3 stele, în Kitzbuhel, Austria iar camera care am primit-o nu are closet! Dar cum am ajuns aici? Păi să vă povestesc...

Prin septembrie 2016 mă sună un coleg de serviciu, cu care am fost în concediul de iarnă la schi în anul precedent. „Am găsit ceva drăguţ în Austria, la Kitzbuhel, htel Bruggerhof. M-a sunat agenta de turism şi mi-a spus că are ceva ofertă la un preţ foarte bun” îmi spune el. Nu aveam nimic planificat aşa că fără să mai stau pe gânduri îi spun să mă treacă şi pe mine pe listă cu tot familionul, adică cu trei persoane. „Suntem 11 familii, o să fie super! ” îmi spune. „Excelent! ” îi răspund şi mă gândesc că probabil vor fi mai mulţi ne-schiori iar soţia va avea cu cine să se plimbe prin împrejurimi sau să stea la o bârfă la cafele cât timp mă dau eu cu schiurile, ea neştiind să schieze de nici un fel.

În octombrie, când plătesc avansul pentru concediu, aflu şi cum se numeşte hotelul: Bruggerhof. Caut pe net iar pozele sunt superbe – staţi liniştiţi că de obicei nu cred nici 50% din fotografiile expuse. Fac şi eu nişte fotografii prelucrate de „cade mâţul pe gânduri” aşa că nu mă păcăleşte nimeni cu fotografii fotoshop-ate.

Aşa! Timpul trece şi ajungem şi la data când trebuie să plecăm spre hotelul unde să ne petrecem vacanţa de iarnă. Planific drumul spre destinaţie cu o escală la Viena la Best Western Smart Hotel, unde dormim o noapte - vezi impresii. A doua zi plecăm spre Kitzbuhel cu intenţia de a opri câteva ore în Salzburg la o cafea şi un „apfelstrudel mit vanilla saft” tradiţional. Dar socotelile ne-au fost date peste cap de o ”stau” pricinuită de un accident pe autostradă, între Linz şi Salzburg.

„Fetelor, ce facem? Dacă oprim în Salzburg ajungem târziu la hotel şi riscăm să pierdem cina iar dacă nu oprim ajungem pe ziuă şi sigur prindem masa de seară”. Supun la vot variantele. Se votează democratic şi iese că oprim în Salzburg – nici nu ştiu de ce naiba am mai întrebat. „Aşa mă gândeam şi eu că deja îmi era stomacul pe jumate plin de salivă cu gândul la ştrudel” le spun vrând să pară că de fapt sunt pe deplin de acord cu ele.

Ajungem în Salzburg, parcăm undeva în centrul oraşului şi o luăm „per piedes” pe câteva străduţe până ajungem la o stradă pietonală plină cu magazine. Nimerim, cum se spune „Ca orbul Brăila”, la Cafeneaua Mozart. Excelent! Intrăm, găsim o masă liberă, îmi mănânc ştrudelul cu sos de vanilie, soţia degustă doi „Mozart - wurst-i” de fapt doi cremvurşti ordinari fierţi garnisiți cu o tonă de muştar şi evacuăm rapid cofetăria cu gândul să prindem cina de la hotel. Fiică-mea a înfulecat rapid un „Mozart – desert” adică o gogoaşă cu gem, stropită cu zahăr pudră. Concluzia noastră: mare bandit Mozart ăsta!

La ieşirea din Salzburg, lumea şi ţara: maşini câtă frunză, câtă iarbă de zici că eram într-un film de groază în care toată lumea din oraş încerca să fugă de o molimă ucigătoare, pe singura şosea disponibilă. Din Salzburg până la Kitzbuhel urma să mergem doar pe drumuri naţionale deci mă aşteptam la ceva înghesuială mai ales că în acea zi urmau să „intre” seriile noi de turişti prin hotelurile austriece şi tot în aceeaşi direcţie se mai deplasau şi cei care mergeau la Zell am See, super-cunoscuta staţiune turistică pentru schi din Tirol.

Scăpăm de „dopul” de la ieşirea din Salzburg tocmai pe când începea să se lase întunericul. Traficul devine mai lejer dar când mai aveam vreo 20 de kilometri până la destinaţie începe să plouă! Întâi câţiva stropi iar după câteva minute, torenţial. Şoseaua se inundă cu apă iar ştergătoarele de parbriz deabia mai făceau faţă. Afară era noapte, drumul era acoperit cu apă, marcajele laterale nu se mai vedeau şi nu mai vedeam nici drumul. Reduc drastic viteza de rulare. Las pe cel din spatele meu să mă depăşească şi „mă ţin” de el. Este mai uşor aşa.

Afară turna cu găleata. Noe cred că ar fi fost invidios pe o astfel de vreme. Mă gândesc că zăpada „s-a dus” şi eventual o să facem surfing pe munte, nicidecum schi. Suntem cu moralul la pământ. Într-un final ajungem şi la hotel. Şi acolo plouă dar mai uşurel, suficient cât să ne ude leaorcă când fugim de la maşină înăuntru. Înainte de a coborî din maşină, studiez hotelul pe dinafară. Pare construit mai mult din lemn, are două etaje iar intrarea principală este undeva în lateral faţă de parcare. Dinspre parcare, unde mi s-ar fi părut logic să fie intrarea principală, se intră pe o uşă direct în restaurant iar deasupra acesteia tronează o statuie cu o capră neagră... de culoare verde!!!

Parcarea este mare, intră în ea destul de multe maşini iar tot în parcare este şi staţia pentru ski-bus. Asta este formidabil pentru că nu trebuie să mergi pe jos, încălţat cu clăpari şi cu schiurile în spate, până la mama dracului la cine ştie ce distanţă de hotel unde este staţia de ski-bus şi poţi lăsa maşina în parcarea hotelului pentru că am auzit că la pârtia din Kitzbuhel parcarea se plăteşte. Atunci văd că hotelul mai are un corp, separat, undeva în lateral dar tot cu intrarea dinspre parcare.

Intrăm fuga fuguţa pe uşa din lateral, care se doreşte a fi cea principală, trecem printr-un mic hol unde pe o masă sunt câteva pături, la acel moment n-am ştiut ce-i cu ele acolo dar am aflat ulterior, şi mai departe intrăm într-un hol comun, destul de mare, unde în dreapta este recepţia, în stânga este barul şi drept înainte este sala de mese. În holul în care tocmai am intrat este un dulap plin cu trofee de la concursuri hipice.

Celelalte familii au ajuns deja şi stau în bar. Tot de acolo vine un miros puternic de pălincă. Sunt sigur că pălinca nu este din partea casei şi nici nu se găseşte de servit la barul hotelului. „Vrei o gură de Mirinda? ” mă întreabă un prieten şi-mi întinde o sticlă de un litru cu eticheta faimosului suc carbogazos, în acelaşi timp făcându-mi cu ochiul. Îmi dau seama rapid de unde vine mirosul de pălincă: din sticla de Mirinda! „Stai să mă cazez” îl refuz politicos.

Merg la recepţie unde o doamnă în vârstă îmi înmânează o cheie, două carduri şi câteva hârtii cu informaţii despre hotel şi activităţile din staţiune. Cardurile sunt pentru acces la saună, bazin şi sala de fitnes. Tot de la recepţie mai iau şi o hartă cu pârtiile de schi din zonă.

Până ce recepţionera îmi face o copie după paşaport studiez „împrejurimile” Imediat lângă recepţie mai este o sală de mese, suplimentară, un loc cu câteva canapele şi un şemineu ca un fel de extensie a barului şi două rânduri de scări: unul care merge în sus, spre etajele superioare ale pensiunii şi unul care merge în jos spre facilităţile de relaxare. Primesc camera 118 şi mi se spune că este la etajul doi. Mi se pare destul de ciudată numerotarea camerelor. De obicei, la numerotarea camerelor, se ţine cont de etajul la care se află amplasate acestea şi, mă gândesc, la faptul că în mod normal numărul camerei ar fi trebuit să înceapă cu cifra 2.

„Şi liftul, unde este? ” o întreb pe recepţioneră. Îmi arată un angajat de-al hotelului care îmi zâmbeşte, îmi spune ceva pe germană şi îmi arată picioarele cu mâinile. „Das ist lift! ” şi râde ca de o glumă bună. Vrea să mă ajute la bagaje dar îi spun că nu este nevoie deoarece îl văd cam în vârstă şi mă gândesc că i-a ajutat şi pe ceilalţi dinaintea mea. Nu vreau să-l am pe conştiinţă, mai ales că am 4 geamantane, 4 plase mari şi două rucsace de cărat în cameră.

Merg la maşină, iau două bagaje, recuperez fetele de la bar şi urcăm în cameră. Pe jos, pe culoare, peste tot, prietena mea mocheta. Fiică-mea intră prima, introduce încărcătorul de la telefon în priză şi se trânteşte pe pat. „Nu merge net-ul! ” punctează prima deficienţă. „De unde ai parola? ” o întreb şi în momentul acela parcă am un „deja-vu”. Îmi întinde o hârtiuţă cu o grămadă de cifre. „Şi tu acuma eşti pe reţeaua de telefonie? Vezi că-i foarte scump net-ul pe telefon! ” îi spun apropiindu-mă de ea. „Nu. M-am conectat la reţeaua de la camping” N-are rost să mai întreb de parolă, îmi ajunge o umilinţă pe zi.

Mă uit prin cameră: camera foarte mare, un dulap cu trei uşi, două fotolii, un cuier, un televizor şi ce-i mai important două poliţe foarte lungi, lângă geam şi deasupra paturilor, pe care să plasăm diferitele obiecte de care avem nevoie permanentă. Paturile sunt foarte late, lenjeria curată iar din tavan luminau trei becuri de 100 de watti. Totul pare în regulă. Verific baia şi stupoare: „Nu au budă! ” le strig fetelor. Şocul este destul de mare. Ies pe hol, aiurea mai mult şocat de situaţie, că doar nu erau să monteze closetul pe holul de afară şi duşul în cameră.

„Buda-i dincolo! ” strigă fiică-mea. „Unde dincolo? ” o întreb, intrând înapoi în cameră. „Dincolo, pe uşa celaltă! ” Atunci mai văd o uşă. De fapt am văzut-o şi prima dată când am intrat în cameră dar am crezut că este uşa de comunicare cu cealaltă cameră, aşa cum este la duplex-uri. Deschid uşa cu pricina şi zăresc closetul. Singur, singurel, dragul de el! Înghesuit ca vai de el, într-o încăpere de 1 metru pe jumătate de metru iar deasupra lui, în partea din spate, ca să-ţi bată aerul rece de afară direct pe şale când stai pe „tron”, un geam cât capacul de la o cutie de pantofi.

„Aici o să murim asfixiaţi” gândesc cu voce tare, privind consternat micuţa odaie şi luând în calcul faptul că nu există ventilator, geamul este minuscul iar volumul camerei este extrem de mic. Ăştia n-au auzit de termenul „Spaţiu de explozie” obligatoriu la încăperile în care sunt montate termoteci? Termenul stabileşte ca volumul camerei în care este montată termoteca dar şi fereastra să se încadreze în anumite dimensiuni minime obligatorii. La fel ar trebui şi pentru camerele cu closete, filozofez singur.

„Şi toaleta nu are nici calorifer!!! ” constat stupefiat. „Doamne, nu mă lăsa! Cum o să merg la toaletă când înăuntru sunt tot atâtea grade câte sunt afară? Şi e iarnă! ” Deja mă şi vedeam încălzind micuţa cameră cu uscătorul... „Nu avem uscător! ” mă anunţă soţia parcă ghicindu-mi gândurile şi vrând să-mi facă misiunea şi mai imposibilă. „Să-mi trag calul! ” cred c-am să cedez nervos. Toate ca toate dar să trebuiască să-ţi faci necesităţile în frigul de afară, asta-i prea de tot. Încep să-i compătimesc pe eschimoşi.

Cobor la recepţie şi-i explic recepționerei situaţia. Îmi spune că hotelul este plin şi nu are altă cameră să ne dea. Dar poate să-mi dea un uscător de păr. „Păi şi cum să fac cu uscătorul, că nu este priză la closet? ” o întreb nedumerit. „Nu, nu, nu, uscătorul este pentru doamne să se usuce pe cap, pentru toaletă lăsaţi uşa deschisă să se încălzească din cameră” îmi spune recepţionera. „No shit, Sherlock! Dacă nu-mi spuneai nu-mi cădea fisa. Dar asta nu este o soluţie! ” îi spun. „I am sorry! ” Da, sigur, din astea mi-e plin podul. Mă retrag învins în cameră, târâind uscătorul după mine ca pe o pradă de război.

„Fetelor, e naşpa! ” le anunţ de cum intru în cameră. „Este singura cameră disponibilă şi va trebui să încălzim closetul lăsând uşa deschisă”. „Ai găsit uscător? ” mă întreabă soţia. „Păi ţie de uscător îţi arde, ai auzit ce-am zis mai înainte? ” „Da, lasă că ne descurcăm, nu-i atâta de tragic” îmi spune doamna pe un ton împăciuitor. „Ei lasă că o să vedeţi voi” gândesc eu şi un zâmbet sadic îmi trece peste mutră.

Despachetăm şi văd sub televizor un coş mic din nuiele împletite iar în el trei perechi de pantofi de casă, trei prosoape şi lângă el trei halate de baie. Grozav! Ăsta este echipamentul pentru piscină şi saună. Foarte tare frate! Mai ales că eu nu mă ”rup” în schiat. Ne echipăm şi coborâm la masă.

Sala de mese este destul de mare, cu mese de patru şi şase persoane. Printre mese roieşte agil un ospătar, mic de statură dar foarte voinic. Mai târziu aflu că este maghiar, îl cheamă Loţi (scris fonetic), a fost boxer şi este prieten cu Francisc Vastag, al nostru boxer. Era foarte îndemânatic şi ducea simultan, pe braţe, un morman de farfurii cu mâncare. Şi era şi foarte rapid.

Masa de seară era formată din cinci capitole, feluri sau habar n-am cum le spune. Astfel se începea cu un „salad bar” cu salate la alegere, după aceea o supă, un aperitiv – sau invers, n-am de unde şti că în fiecare zi schimbau ordinea de servire pentru inducerea în eroare a „inamicului” – urma felul principal şi la urmă desertul. În fiecare dimineaţă găseam pe masă o hârtie cu ce urma să mâncăm la cină, şi se putea opta doar pentru felul principal unde aveai trei opţiuni, ultima fiind întotdeauna pentru vegetarieni. Restul de feluri din meniu, adică patru la număr, erau fixe şi se schimbau în fiecare zi.

Masa de dimineaţă sau „fruştuc”-ul conţinea zilnic acelaşi meniu dar cu un pic de imaginaţie reuşeai să nu te „greţăleşti”. Şi „rumegătorii” aveau destule opţiuni, carnivorii fiind oarecum văduviţi de soartă cu doar trei feluri de salam, aceleaşi zilnic şi nişte „wurşti” de-ai lor, mici ca nişte cârnaţi de bere – serviţi cu omletă, de două feluri, una din ele cu ceva plante prin ea. Cafeaua, ceaiul şi cacaoa cu lapte erau gratis şi la fel de bune pe cum erau de „gratis”.

Ce pot să spun este nu aveai voie, în sala de mese dar nici la bar, să-ţi aduci nici un fel de băutură din afara hotelului – boxerul era la datorie şi vedea orice mişcare. Băuturile de la bar aveau preţuri de „campionat mondial” şi pe lângă asta cred că era o conspiraţie cu bucătarul, un individ cât un munte, pentru că intenţionat făcea mâncarea foarte sărată pentru că nu era seară când să nu consum cel puţin o bere şi o sticlă de un litru de apă minerală, după masă, na! , şi câteodată şi înainte, o bere! Şi al naibii că o bere era 4,20 euro iar o sticlă de apă minerală costa 5,20 euro – şi asta numai pentru mine, să nu mai calculez şi consumaţia fetelor. Taxarea se făcea per cameră iar plata la sfârşitul sejurului. Nasol moment pentru că am ajuns la sfârşitul sejurului să plătesc 130 de euro doar pentru lichidele de hidratare „after lunch”!

Şi ca orice hotel care găzduieşte muşterii care se „rup” în figuri în arta schiatului, acesta avea şi o cameră specială unde puteai să-ţi depozitezi clăparii şi schiurile peste noapte. Respectiva cameră era undeva la subsol şi se ajungea la ea fie de pe o uşă de lângă recepţie şi după aceea treceai printr-un culoar înalt de doar 1,80 metri, pe lângă diverse agregate în stare de funcţionare şi care deserveau facilităţile hotelului fie intrai direct din parcare printr-o uşă laterală. Camera era de fapt o cămăruţă, foarte mică, iar locurile unde să-ţi pui clăparii erau limitate cum la fel erau şi cele unde să-ţi depozitezi schiurile.

Dar cel mai tare aspect al hotelului este centrul SPA. Ei aici vă pot spune că am văzut cel mai tare centru SPA sau Wellness de la vreun hotel de munte unde am fost cazat vreodată. Sauna este super-reuşită, cu trei procedee diferite, cu o zonă de relaxare foarte frumos amenajată. Aici era un singur inconvenient: nu aveai voie cu textile pe tine. În saună era interzis accesul altfel decât în „peleul gol”. Am încercat şi eu să merg la saună, iubitor fiind al acestui „sport”, dar când am văzut o pereche de sâni, „vechi” de vreo 80 de ani, lipiţi pe un perete despărţitor de sticlă şi pe posesoarea acestora zâmbindu-mi „haiduceşte” am fugit cât m-au ţinut picioarele. Poate altădată!

Piscina a fost magnifică. Apa era foarte curată, foarte uşor mirosind a clor, şi vă spune asta un posesor de nas foarte sensibil. Din 15 în 15 minute, de undeva din tavan, se revărsa un şuvoi grozav de apă sub care dacă te plasai strategic şi din timp primeai un masaj orgasmic. Aerul era plăcut şi cald, lucru care te îndemna să te întinzi pe şezlongurile foarte curate care erau dispuse de jur împrejurul piscinei. Pereţii laterali imenşi de sticlă ai piscinei erau de un efect spectaculos de relaxant deoarece, aşezat pe şezlong, puteai privi muntele înzăpezit de deasupra căruia soarele blând îşi revărsa razele calde peste tine.

Lipit de bazin şi comun cu acesta era un jacuzzi a cărui jeturi de apă porneau „la cerere”, după ce apăsai un buton de culoare roşie. Şi la jacuzi plăcerea era fără termen de comparaţie pentru că primeai jeturi de apă din aproape toate direcţiile iar jetul cel mai puternic îl primeai, dacă stăteai aşezat, direct în fund. Prima pornire a instalaţiei, din prima seară, s-a lăsat cu behăituri şi hohote de râs iar unii, care stăteau aşezaţi, chiar au scuipat apă din gură! :)

Sala de fitness este mai puţin reuşită dar suficientă pentru un novice. O bicicletă, o bandă de alergat, un stepper şi un aparat combinat de forţă erau tot ce cuprindea micuţa sală construită din pereţi de sticlă în spaţiul piscinei, lângă aceasta. Deşi atmosfera în incinta piscinei era foarte plăcută şi destul de caldă, în sala de fitness funcţiona aerul condiţionat şi atmosfera era numai bună de „tras de fiare” sau de alergat pe bandă.

O mică obiecţie, aş avea, la amplasamentul sălii de fitnes. După cum v-am spus, sala de fitnes este de fapt construită prin amplasarea a doi pereţi de sticlă în incinta piscinei. Astfel, tot poporul care se bălăceşte îi vede pe cei care îşi chinuie musculatura şi vice-versa. Într-una din zile, pe când majoritatea suflării bărbăteşti era la piscină şi înnota, se bălăcea, lenevea, se juca de-a delfinul şi făcea alte chestii care mai de care mai tembele, apar două tinerele echipate în costume de aerobic, mulate pe corp, intră în sala de fitnes şi încep să facă o grămadă de exerciţii de streching, aplecări, răsuciri, torsionări şi alte mişcări care în mintea oricărui bărbat care stă doar în chiloţi într-un bazin cu apă călduţă pot fi interpretate şi altfel. În câteva secunde s-a terminat cu bălăceala masculină, mai ales că poziţionarea bazinului permitea o panoramă de jos în sus, iar piscina s-a transformat urgent în sală de cinema. Toată lumea s-a îndrăgostit subit de fitnes! Asta până au revenit doamnele „bălăceilor” de la duşuri.

Tot în incinta piscinei mai erau şi două vestiare cu duşuri şi cu dulăpioare cu cheie, pentru cei care doresc să-şi lase lucrurile personale. Un aspect mai nefericit era că peste tot pe jos era pusă un model de gresie alunecoasă nu de puţine ori asistând personal la „trânte” însoţite de bubuituri şi după aceea de plânsete cu sughiţuri ale celor care încercau să grăbească pasul.

Masajul este deservit de o doamnă, pe numele ei Margaret. Şi cum sunt un mare iubitor al acestui „sport”, după ce am cerut bilet de voie de la „împărăţie” (ce rimează cu soţie!) m-am prezentat la doamna Margaret pentru programare. Îi văzusem fotografia postată prin hotel dar din aceasta mă privea o femeie frumoasă. Personal nu mă pot relaxa dacă mi se face masaj de către un bărbat. Mi s-a făcut odată masaj de către un bărbat dar pe toată durata masajului am stat încordat ca un arc şi am fost mai stresat după masaj decât înainte. Faptul că masajul era făcut de o femeie a fost unul din motivele care m-au convins să încerc ”minunea” iar celălalt motiv a fost că în ziua respectivă am planificat să fac trei coborâri cu schiurile, toate trei legate și însumând 15 kilometri, asta însemnând un fel de record pentru mine.

Aşa că mă prezint la salonul de masaj şi înainte de a bate la uşă iese afară Margaret. O femeie frumoasă, nu ca în fotografie dar pe aproape. Mă prezint, dau mâna cu ea şi... „Uau, Margaret, ce tare eşti! ” nu mă pot abţine. Râde şi-mi spune că de la masaj are forţa asta. Mă planfic pe a doua zi, dăm mâna la despărţire, „Uau! ” din nou şi plec la piscină. A doua zi mă prezint la salonul de masaj, la ora planificată. Intru înăuntru, frumos, pe pat un trandafir, semiîntuneric (nu vă gândiţi la prostii!), Margaret ia un prosop imens şi-mi spune: „Jos textila! ”. Evident că-mi spune în engleză iar textila sunt slipii de baie. Altă textilă nu mai am pe mine. Ezit un moment dar îmi face semn cu capul şi cu ochii şi înţeleg că se referea la slip.

„Nu se poate prin? ” întreb disperat. „Nu! ” îmi răspunde categoric. Mă conformez, agăţ slipul în cui, ea mă acoperă cu prosopul. „Întâi stai pe spate! ” îmi spune. Mă ajută să mă răsucesc ţinând prosopul pe mine. „Poţi să dormi, dacă vrei! ” îmi zice şi începe cu procedee de reflexoterapie. „Nu, îi spun, vreau să simt totul! ” M-a întors şi pe faţă şi pe dos, mi-a mişcat fiecare muşchi şi os din corp în toate direcţiile şi avea o forţă-n mâini de parcă mă prindea cu cleştele. După o oră... am fost gata ca o baterie. I-am plătit, 60 de euro, m-am dus în cameră, am făcut un duş, m-am „târâit” efectiv la masă şi la ora 21.00 m-am pus în pat, leşinat şi am dormit buştean, fără vise, până dimineaţa următoare. Mi-a părut rău că am descoperit chestia cu masajul când mai aveam doar o zi de schiat dar tare bine mi-ar fi prins să fi mers măcar din două în două zile la masaj. E genial!

La final ce să vă mai spun? Preţul de 1.182 de euro, cât amplătit pentru 3 persoane pe 7 nopţi cu demipensiune mi s-a părut cam mare dar a compensat, în parte, cu centrul de relaxare. De cameră nu am fost super-încântat iar mâncarea a fost bună. În cameră a fost cald şi tot la 2 zile schimbau feţele de pernă şi huca de pe plapumă. În schimb cearşaful nu mi-a fost schimbat pe toată perioada şederii acolo. Ştiu asta pentru că am făcut un semn pe el, involuntar, cu un strop de suc de afine. În ziua în care am plecat acasă, pata de suc de afine era tot acolo, zâmbăreaţă!

Vacanțe plăcute!

---

VIZUALIZĂRI: 1809 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI