Minunile sunt aevea, se întîmplă la Sfânta Lavră Poceaev!

TIPĂREȘTE

Cel de-al o sutălea articol publicat pe site sub semnătura mea, voiesc să-l dedic Maicii Domnului, ca semn de mulțumire și recunoștință. Nu numai pentru că m-am născut, m-am botezat și am viețuit sub acoperământul Său, simțindu-I totdeauna ajutorul și ocrotirea, ci și pentru că tema acestui articol este legată de una dintre cele mai speciale călătorii din viața mea, călătorie în care am trăit din preaplin o întâlnire spirituală și minunată cu Maica lui Dumnezeu și cu mulți sfinți din soborul Său.

Pelerinajul la care am luat parte a fost în fapt un circuit, care a început la Suceava, a continuat spre Bănceni, Kiev, Cernigov și Poceaev și s-a sfârșit la Iași și Hadâmbu. De la primul și până la ultimul pas, a fost un periplu profund ziditor de suflet și nu găsesc cuvinte potrivite pentru a zugrăvi cât mai fidel și mai complet evantaiul trăirilor mele spirituale, atât de fin și totuși atât de trainic țesute și întrepătrunse prin ”urzeala” pământeană a călătoriei.

În acest context, povestea mea va începe cu popasul duhovnicesc care m-a marcat cel mai mult și mi-a mijlocit trăirea unei alte minuni a Maicii Domnului: Lavra Poceaev.

Despre această vestită mănăstire auzisem de multe ori și fără s-o văd vreodată, nici măcar în fotografii, îmi făurisem în mintea mea o imagine a sfintei așezări, una în care biserica tradițională rusă, cu multe turle aurite în formă de clopot, pe cât de simplu zugrăvită în exterior, doar în culori vesele și pastelate, pe atât de plină de strălucire în interior, trona ca o regină în mijlocul perimetrului monahal. În realitate, mănăstirea este ceva mai mult, un lăcaș mai impunător și mai impresionant decât imaginea ce cu naivitate o conturasem în cugetul meu.

Plecând de la Kiev, după aproape 500 kilometri parcurși cu autocarul, am ajuns la Poceaev într-o după-amiază mohorâtă, presărată ades de averse de ploaie rece, neobișnuite pentru luna de mijloc a verii, chiar și la o latitudine mai nordică.

După ce ne-am cazat și ne-am primenit, am dat o raită prin împrejurimi, căci la ora aceea norii se împrăștiaseră, iar curcubeul făgăduit de Dumnezeu oamenilor, ca semn de împăcare, lumina feeric cerul, ca un arc uriaș ce unea orizontul dinspre răsărit spre apus. Deși hotelul nostru era foarte aproape de mănăstire, iar imaginea acesteia, ca o cetate înălțată pe platoul retezat al unui deal mic, era o imagine pe cât de atrăgătoare, pe atât de plină de taină și imposibil de ignorat, am considerat că respectarea programului stabilit de agenție pentru vizitare începând cu dimineața următoare, este nu numai necesară, dar și benefică, atâta vreme cât nu cunoșteam locurile și obiceiurile. Toată lumea știe că în lăcașurile monahale există anume cutume și reguli pe care e bine să le respecți, ca să nu pleci de acolo sub povara vinovăției de a fi făcut ceva necuvenit sau dimpotrivă, de a nu fi făcut ceva cu totul cuvenit.

Nu era mare lucru de vizitat prin împrejurimi, de altfel, orașul Poceaev, o localitate mică cu doar 2000-2500 de locuitori, ar fi cu totul neînsemnat din punct de vedere turistic, dacă în veșmântul său citadin n-ar străluci una dintre perlele credinței pravoslavnice, Sfânta Mănăstire Poceaev.

Interesul acestei prime preumblări a fost legat de căutarea unui bancomat, nu pentru mine, ci pentru colega mea de cameră, căreia îi împrumutasem vreo sută de grivne, pe care desigur, le așteptam înapoi cât mai curând, căci nici eu nu aveam disponibilități bănești suficiente pentru tot ce îmi propusesem să fac la lavră. Deși în zonă am descoperit două bancomate, niciunul nu ne-a fost de folos: unul nu avea bani, celălalt afișa mesajele doar în limba ucraineană, ca să nu zic rusă, niciunul dintre noi (ne adunasem vreo șase tovarăși de călătorie) nefiind în măsură să le înțeleagă. Seara târziu am abordat-o pe translatoarea însoțitoare de grup, o moldoveancă dulce și binevoitoare, care s-a străduit ca întotdeauna să ne scoată din încurcătură, dar din păcate, cardul colegei mele a fost respins de bancomat. Abia a doua zi, colega mea a reușit să schimbe banii cu cineva din grup și să-mi returneze datoria. Oricum, mai târziu aveam să descopăr că în magazinele de pe teritoriul lavrei se folosea în mod curent plata cu cardul, doar pentru serviciile religioase (pomelnice, acatiste, dezlegări, etc) solicitându-se numerar.

A doua zi, ne-am trezit foarte devreme, căci la ora 6,00 icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cea pentru care Lavra Poceaev este atât de cunoscută în tot estul Europei, este coborâtă spre închinare credincioșilor. Iar noi, cu toții voiam să ne închinăm ei, precum chiar în fața adevăratei Maici a lui Dumnezeu.

Dimineața era deplin însorită și luminoasă, iar de la înălțimea colinei Poceaevului, turlele aurite ale sfântului lăcaș ne chemau la întâlnire și cunoaștere reciprocă.

De la hotelul unde eram cazați și până la mănăstire nu cred să fi fost mai mult de 300 metri. Drumul în urcare străbate o stradă mică și îngustă, plină de tarabe în care localnicii fac comerț cu obiecte de cult, artizanat, miere, dulcețuri și băuturi conservate în propria gospodărie, alte suveniruri spre aducere aminte de Poceaev (magneți, căni și pahare inscripționate, bijuterii). Apoi, drumul cotește brusc spre stânga și pe o distanță de cca o sută de metri, în linie dreaptă urcăm direct spre Poarta Sfinților sau, într-o altă traducere, Poarta sfântă, intrarea dinspre apus în sfânta mănăstire (mai există una în partea de răsărit a așezământului).

Poarta sfinților pare un panteon în miniatură, dacă ne referim strict la aspectul său, fațada fiind împodobită cu patru coloane corintice și un fronton triunghiular sub care este pictată mural icoana Maicii Domnului într-un stâlp de foc. Domul atotcuprinzător al panteonului clasic a fost substituit aici de un mic turn cu cupolă aurită, iar tradiționalele porți masive de bronz de la intrare, sunt aici doar două porți dantelate din fier forjat.

Interesant e că această poartă, încă de la zidirea ei (1834-1835) adăpostește la etaj Biserica Nașterii Fecioarei Maria, în care se slujește în zilele noastre doar în ziua hramului (21 septembrie, după calendarul bisericii ruse).

Trecerea de Poarta Sfinților și intrarea pe teritoriul mănăstirii se face numai cu condiția respectării cutumelor de comportament și înfățișare impuse de canoanele bisericești: femeile nu au voie în pantaloni sau cu bluze fără mânecă, nici fără acoperământ pe cap; prohibit este și machiajul facial; bărbații trebuie să poarte pantaloni lungi, nicidecum bermude sau pantaloni scurți; toată lumea trebuie să aibă înfățișare cuviincioasă, astfel încât să nu-i smintească pe ceilalți, fie ei mireni, fie monahi sau clerici. De acestea se asigură paza de la poartă, care nu permite accesul celor ce nu se conformează canoanelor.

În plus, pe teritoriul lavrei nu se mănâncă (cu excepția trapezei, firește), nu se vorbește tare, nu se apelează vocal cunoscuții la distanțe mari. Se poate bea apă fie de la izvorul Maicii Domnului (în Catedrala Adormirii), fie de la izvorul Sfântului Iov (în curtea centrală din fața Bisericii Sfintei Treimi).

Deși fusesem preveniți asupra interdicției de a fotografia sau filma în spațiile mănăstirești sau bisericești din Ucraina și Rusia, am descoperit cu încântare că la Lavra Poeaev este permis fotografiatul și filmatul, mai puțin în biserici atunci când se desfășoară vreun ritual de cult (Sfânta Liturghie, acatiste, canoane, alte ceremonii).

Aceste reguli de comportament în incinta lăcașurilor de cult ortodox, care în fapt exprimă smerenia și respectul datorate lui Dumnezeu, Maicii Domnului și tuturor sfinților, sunt niște norme cunoscute și enoriașilor din țara noastră, numai că la noi, de la vorbă la faptă e cale lungă!! Sub pretextul că oamenii, sub niciun motiv nu trebuie îndepărtați când vin să-și manifeste credința, bisericile noastre îi primesc pe toți și oricum, căci, nu-i așa, nu pot închide poarta celor ce-l caută pe Dumnezeu!

Dar, să revenim la... oile noastre!

Trecând dincolo de Poarta sfântă, am intrat pe teritoriul lavrei. Trebuie spus că întregul ansamblu mănăstiresc, cu toate construcțiile și grădinile componente, este înconjurat la înălțimea de circa 65 de metri ai unui deal ce domină localitatea, de un zid ca de cetate, dar nu unul în care pietrele sau cărămizile de zidire sunt vizibile, ci unul în totalitate tencuit și vopsit în alb. Astfel, imaginea de ansamblu a sfântul lăcaș, în care domină albul construcțiilor, acoperișurile verzi și turlele aurite, este una plină de grație și eleganță, dar și de măreție și monumentalitate.

Deși istoria lavrei este deosebit de interesantă, o istorie veche de aproape 775 ani din care nu lipsesc miracolul și inexplicabilul, nu voi face o incursiune în acest subiect, pentru că e destul de lung, iar o expunere fragmentară sau un rezumat ar conduce la o schiță de ”portret”, din care cititorul n-ar recunoaște multe din trăsăturile ”modelului” și n-ar reuși să-l identifice pe deplin. Celor interesați le recomand lectura cărții ”Minunile icoanei Maica Domnului de la Poceaev ”, editura Sophia 2008, sau mai simplu, accesarea site-ului ro.orthodoxwiki.org/Lavra_Poceaev

La intrare, am făcut câțiva pași și îndată ne-am oprit ca să fotografiem din priviri (doar din priviri, că n-aveam timp, ne grăbeam să nu ratăm ritualul de închinare la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului!) ansamblul clădirilor din jur, cu cupolele lor aurite strălucind puternic în lumina soarelui de dimineață, dominate prin înălțime de o uriașă clopotniță cu patru etaje. Aveam să le identific pe rând în după-amiaza aceleași zile și chiar să trec pragul câtorva dintre ele. În afara spațiilor locuite de călugări, pe teritoriul lavrei mai sunt șapte biserci și capele, o clopotniță monumentală, un seminar teologic, mai multe pangare și un arhondaric cu trapeză, în fapt un hotel pentru găzduirea pelerinilor.

Pe urmele ghidei, am urmat grăbiți aleea ce urca spre Catedrala ”Adormirea Maicii Domnului”, aflată la nivelul cel mai înalt al colinei. Când am intrat, monumentalitatea bisericii a trecut aproape neobservată față de marea de oameni care participau la slujbă, aglomerație care ne-a stârnit și mirarea, dar și admirația. Este cu totul impresionantă prezența credincioșilor ucraineeni în sfânta biserică. Pe lângă înfățișarea lor extrem de decentă (inclusiv fetițele de cele mai mici vârste poartă fustițe și batic pe cap), ținuta și comportamentul impresionează prin sobrietate și participare la fiecare moment al slujbei: se stă numai în picioare (doar cei foarte bătrâni și cei fizic nepunticioși pot ocupa un loc în strană, iar scaune nu există), se respectă regula tăcerii, se răspunde în cor invocațiilor liturgice și tot în cor sunt cântate Crezul și rugăciunea domnească Tatăl nostru.

Slujba în biserica ortodoxă răsăriteană (rusă și ucraineană) seamănă mult cu cea oficiată în bisericile noastre, cu deosebirea că aproape tot ritualul este cântat. Mie nu mi-a plăcut niciodată sonoritatea vorbirii ruse, dar muzica și corurile lor m-au încântat totdeauna și nu din întâmplare, compozitorul meu preferat este Ceaikovski. Iar în biserici corurile răsună cu adevărat dumnezeiește, oricât le-aș asculta nu mă plictisesc, fiindcă au o melodicitate și un dramatism care îți merg la suflet. La Poceaev, corul (doar voci bărbătești, căci e lăcaș de monahi), avea rezonanța unui adevărat cor de îngeri. Nu înțelegeai mai nimic din cuvinte, exceptând des invocatul ” gospodin pamilui” (господин помилуй) – Doamne, ai milă! , dar ascultându-l, chiar te înălțai cu sufletul la cer!

După câteva minute de contemplare, constatând că icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului nu fusese încă scoborâtă de pe catapeteasmă și văzând că mulți dintre colegii noștri se împrăștiaseră prin biserică, ghida a hotărât să ne strângă la un loc lângă intrare, reamintindu-ne cu această ocazie că suntem liberi să ne organizăm vizita după cum dorim, abia după terminarea programului ghidat. Ne-am alăturat așadar stimabilei doamne ca puii lângă cloșcă și am urmat-o peste tot pe unde domnia sa ne-a condus.

Înainte de a rememora pelerinajul prin interiorul Catedralei Adormirea Maicii Domnului se cuvin a fi spuse cîteva cuvinte despre această construcție monumentală, având înălțimea de 56 m, lungimea de 54 m și lățimea de 40 m. A fost construită ca biserică greco – catolică între anii 1771 – 1783, din inițiativa și cu osârdia nobilului polonez Nicholas Potocki, după ce el însuși a trăit o minune mijlocită de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Poceaev. Înfățișarea de astăzi a interiorului catedralei se datorează însă lucrărilor de restaurare și repictare realizate în secolul 19 de artiști ruși, după ce mănăstirea a fost restituită cultului ortodox.

În interior, naosul baroc este segmentat în trei nave despărțite prin coloane unite în arc, toate împodobite din plin cu minunate picturi murale. Pictura înfățișează scene din istoria icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, dar și scene cu subiecte biblice.

La etaj, există două capele laterale altarului central, simetrice între ele: cea din stânga poartă hramul Sfântului prinț rus Alexander Nevsky, iar cea din dreapta este consacrată Sfântului Ierarh Nicolae, Făcătorul de Minuni. Deși sunt amenajate ca biserici de sine stătătoare, ele găzduiesc servicii liturgice doar în Săptămâna Luminată (prima săptămână de după Învierea Domnului). Prin urmare, nici noi nu am avut acces spre vizitarea lor.

În catedrală sunt trei locuri de închinare, spre care ne-am îndreptat și noi urmând-o pe ghidă. Ordinea de vizitare nu este una consemnată în vreun ritual sau canon anume, așa încât poți să te închini în oricare loc, după cum te îndeamnă cugetul.

Fiindcă biserica era foarte aglomerată, noi am început închinarea acolo unde credincioșii erau mai puțini și nu-i deranjam prea mult făcându-ne drum spre locul de închinăciune.

Astfel, primul popas l-am făcut în nava dreaptă a naosului, la capătul căreia se află două dintre sfintele altare.

Unul este baldachinul aurit care adăpostește racla de dimensiunea unui sicriu, conținând un acoperământ de catifea, brodat cu chipul Domnului Isus Hristos. El imaginează giulgiul cu care a fost învelit trupul Mântuitorului în mormânt, dar nu este antimisul care acoperă masa altarului central.

Lângă acest baldachin somptuos se află o copie de dimensiune mare (cât statura unui om de înălțime medie) a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Poceaev. Îmbrăcată cu totul în argint aurit, această copie este și ea făcătoare de minuni , cunoscută fiind ca binefăcătoare în special bolnavilor cu afecțiuni osoase, reumatice și neurologice. Cei ce voiesc să se închine și să se roage Maicii Domnului în fața acestei icoane trebuie să urce pe un mic podium, înălțat până la nivelul icoanei. Pe treptele de coborâre de pe podium zac mai multe cârje ortopedice, axiale și de antebraț, abandonate se spune de cei care și-au găsit vindecare după ce s-au rugat în acest loc.

Și pentru mine, această icoană s-a arătat făcătoare de minuni. Întâmplarea m-a marcat într-atât, încât iată, scriu acest review, mai mult din dorința de a o împărtăși și celor ce citesc aceste rânduri, căci nu sunt îndeajuns cuvintele cu care se cuvine a lăuda minunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a-I mulțumi pentru că mi-a îngăduit astfel de revelații. De altfel, în această călătorie, am avut parte de trei întâmplări minunate, dintre care două la Lavra Poceaev.

De prin anul 2010, purtam la gât o mică iconiță, după modelul consacrat al cultului Fecioarei de la Lourdes. O cumpărasem cu ocazia vizitei la Mănăstirea Sfântului Anton de la Padova, îndemnată fiind de fluturașul care o însoțea și în care se spunea că cel ce va purta toată viața această iconiță și-i va fi statornic în credință Maicii Domnului, se va învrednici de veșnica Ei protecție, în viață, ca și după moarte. Iconița era făurită dintr-un metal comun, nu prețios, dar care nu oxida. Părea un aliaj de aluminiu. Am purtat-o mulți ani, dar de ceva vreme, în dreptul ei pe piept, pielea a început să se înroșescă și să-mi provoace prurit. Am suspectat o reacție alergică la metalul din care era confecționată icoana, așa că am dat-o jos de la gât și am prins-o într-unul din inelele brățarei de argint pe care o purtam la mână.

Aflându-mă spre închinare în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Poceaev, mi-a venit dintr-o dată ideea să ating mica iconiță de la încheietura mâinii, de sfânta icoană, ca să se sfințească și ea prin puterea și harul Născătoarei de Dumnezeu. După care, cu închinăciunile cuvenite, am rostit câteva cuvinte de laudă, rugăciune și mulțumire, am sărutat sfânta icoană, am coborât treptele podiumului și m-am alăturat celorlalți colegi de călătorie în naosul central, spre a asista la slujba liturghiei. După doar câteva minute, încheietura mâinii stângi, cea la care aveam brățara, a început să mă ardă. Era exact ca senzația de durere resimțită atunci când te opărești sau te frigi cu ceva, numai că intensitatea ei sporea de la o clipă la alta. Mai mult, senzația de durere s-a extins treptat până la umăr. Apariția bruscă și progresul rapid, faptul că locul cel mai intens al durerii era încheietura mâinii la care purtam brățara cu iconiță, mi-a indus credința că această reacție era legată de atingerea relicvei de icoana făcătoare de minuni. Gresisem pesemne cu ceva și o supărasem pe Preasfânta Fecioară Maria, iar durerea era mustrarea Ei către mine. Așa că m-am întors la sfânta icoană și mi-am cerut iertare pentru presupusa greșeală. Am rugat-o pe Maica Domnului să mă tămăduiască și să mă lumineze ca să înțeleg cu ce o supărasem, ca să nu mai repet acel păcat. Apoi m-am întors iarăși între tovarășii mei de pelerinaj.

Mărturisesc cu toată onestitatea că minunea s-a produs: la fel de brusc cum începuse, senzația de durere m-a și părăsit și nici nu a mai revenit. Pentru mine era evident o minune, dar tot nu înțelegeam care fusese greșeala mea. Și totuși, pentru că o legasem de la început de atingerea iconiței de icoana făcătoare de minuni, după slujba Sfintei Liturghii am cerut sfatul preotului însoțitor de grup. La mărturisirea mea au mai fost martore câteva doamne. Una dintre ele, văzând iconița mi-a spus că atât ea, cât și fiica ei, au primit în dar de la nașa ei stabilită în Italia, câte o iconiță identică cu a mea, dar confecționată din aur. Cu toate acestea, aceeași reacție alergică cu mâncărimea și înroșirea pielii au avut-o amândouă, așa că ambele au renunțat la a le mai purta.

Pentru preotul nostru însoțitor, răspunsul era clar: nu se cuvine a purta însemne religioase aparținând altor culte, fie ele și creștine. Sau, dacă intrăm într-un fel sau altul în posesia lor, să nu întinăm cu ele sfințenia casei lui Dumnezeu și a Maicii Sale, căci nu știm cât sunt de curate spiritual. Nu eram pe de-a-ntregul convinsă de adevărul aceastei... sentințe, dar am acceptat sfatul preotului și am îndepărtat mica iconiță de la mână. Nu am aruncat-o, ci o păstrez acasă într-un plic.

Și, poate pentru că eram îndoită de dreptatea acestui gest de renunțare, Maica Domnului a binevoit să-mi mijlocească aflarea unui răspuns pe care l-am primit cu toată inima. În după-amiaza aceleași zile, la inițiativa și cu medierea ghidei, grupul nostru s-a întâlnit cu unul dintre monahii slujitori la Lavra Poceaev. Nu era unul oarecare, ci un moldovean din Republica Moldova, bun vorbitor de limbă română și viețuitor în aceste locuri de mai bine de 20 ani. Domnia sa ne-a dedicat o oră și jumătate din timpul său.

Mai întâi ne-a readus în catedrală, aflată atunci în pauză liturgică și ca un adevărat ghid, ne-a vorbit despre rostul fiecărui altar din biserică și despre subiectele picturilor de pe pereți, mai ales pe cele ce descriau minunile icoanei Maicii Domnului. Apoi, a intermediat vizita la Catedrala Înălțării Mântuitorului , o construcție nouă dar monumentală, cea mai mare biserică de pe teritoriul lavrei. Nu era terminată, încă se lucra atât la finisajele exterioare, dar și în interior, motiv pentru care accesul credincioșilor era dacă nu total interzis, cel puțin restrictiv. Prin mijlocirea părintelui, noi am avut șansa să vedem noua catedrală pe interior, acolo unde nu ai de ce să te minunezi mai întâi, de minunata pictură în mozaic sau de imensul iconostas de lemn, poate cel mai frumos dintre toate cele văzute de mine.

La final, părintele monah a binevoit să ne țină o lecție de catehism și să răspundă întrebărilor noastre. Printre multe învățăruri rostite, am descoperit-o și pe cea care suna ca un răspuns la dilema mea legată de iconița tocmai abandonată: ”Crucea lui Hristos (nu oricare cruce, ci aceea care Îl arată răstignit) și iconițele cu chipurile Sfinților purtați-le doar la gât și doar după ce au fost sfințite în biserică. Nu le folosiți ca brățări, cercei sau alte podoabe pământești, chiar dacă au fost sfințite, pentru că prin purtarea lor în acest fel, este lesne să le întinați, să le spurcați, atingându-le de lucruri sau locuri necurate și astfel, un obiect pe care cu dragoste îl porți spre ajutor și protejare, se poate transforma într-un lucru urât de Dumnezeu, iar pentru tine, ca purtător și întinător, devine semnul unui păcat similar blasfemiei”. Atunci mi-am dat seama că și eu aveam aceeași vină: cum nu-mi abandonam niciodată brățara, spurcasem iconița tot de atâtea ori, de câte ori involuntar o atinsesem de lucruri necurate: când îmi făceam toaleta intimă, când spălam alimentele, vasele, baia și toaleta, unele rufe murdare, când făceam piața, când călătoream în mijloacele de transport în comun. Încă uimită de acel neașteptat răspuns, I-am mulțumit atunci Maicii Domnului pentru lecția dată spre îndreptarea mea. După aceea, cugetul meu s-a liniștit.

Dar, să revenim la momentul Sfintei Liturghii timpurii din catedrală, în timpul căreia trăisem această minunată întâmplare. Slujba nu a mai durat mult, doar vreun sfert de oră. Când corul sufletelor prezente la liturghie a intonat rugăciunea Tatăl nostru, făcând să vibreze emoțional inimile tuturor, am crezut cu toții că urmează ceremonia de coborâre a icoanei făcătoare de minuni, spre închinarea mulțimii. Deșartă speranță! Ritualul mult așteptat fusese amânat pentru după-amiaza aceleași zile, pentru că în catedrală a urmat ceremonia de înmormântare a unui ieromonah tocmai decedat. Sicriul purtând trupul lui fusese tot timpul slujbei în fața altarului, dar din cauza aglomerației nu-l zărisem.

Câtă vreme s-a desfășurat slujba de înmormântare, grupul nostru s-a alipit coadei ce se formase la al doilea loc important de închinăciune din catedrală: Urma tălpii și izvorul tămăduitor al Maicii Domnului.

Baldachinul care adăpostește aceste două prețioase relicve se află foarte aproape de ieșirea din catedrală. El nu este deschis permanent spre închinare, fiind protejat de un grilaj metalic, a cărui ușă se deschide numai în prezența unui monah sau a unei monahii. Multe flori și multe lumânări aprinse înconjoară icoana de mari dimensiuni a Maicii Domnului din fundal.

Izvoare scrise (letopisețe ruse) povestesc că la puțini ani după ce aici s-a stabilit o comunitate de călugări și a fost fondată mănăstirea, pe la anul 1240, Maica Domnului s-a arătat acestora într-o strălucire nepământeană, într-o pară de foc, iar stânca pe care a pășit a rămas impregnată cu urma piciorului Ei drept. În acel loc a apărut un izvor, care curge și-n zilele noastre și a cărui apă s-a dovedit a fi tămăduitoare.

Astăzi, adevărata Urmă a Maicii Domnului se află la ceva mai mult de jumătate de metru sub nivelul podelei catedralei, așa cum a fost ea proiectată și clădită. Astfel, accesul spre Urma Maicii Domnului a devenit anevoios pentru închinători. De aceea, călugării au brodat Urma în mărime naturală pe un ștergar de mătase și după ce l-au lăsat o vreme peste Urma originală, l-au așezat pe un postament înălțat în fața icoanei Maicii Domnului în stâlp de foc. Credincioșii aprind câte o lumînare și rând pe rând sărută și se închină urmei brodate, aflată și ea sub acoperământ de sticlă. Mi-a plăcut un obicei al locurilor, pe care l-am întâlnit în mai toate bisericile ucraineene. Lângă locurile de închinăciune, acolo unde credincioșii sărută sfintele relicve, sunt așezate totdeauna unul sau mai multe prosopele, sau batiste, sau chiar șervețele de hârtie frumos mirositoare. După ce sărută icoana, fiecare e dator să lustruiască locul unde, vrând-nevrând, și-a lăsat amprenta buzelor sau a palmelor. Așa se procedează și la Urma Maicii Domnului, iar monahul de servici este foarte sever, te apostrofează în rusește și îți arată el însuși cum se procedează, dacă înțelege că străin fiind, de emoție sau din necunoaștere, ai omis să igienizezi locul sărutat de mii de credincioși. Li s-a întâmplat multora dintre noi.

După ce ai sărutat Urma Maicii Domnului, bei o cănuță cu apă de la izvorul tămăduitor. Același călugăr de servici umple cănuțele și le pune pe o tavă de unde se servește fiecare. În răstimpuri, umple și sticlele aduse de credincioși spre a le duce acasă ca leac pentru cei în nevoie. Atenție însă! Monahul va refuza să umple sticle care poartă etichete cu cod de bare, cod socotit a fi chiar cifra Antihristului (666). Așa încât, dacă vă veți afla în postura de a lua apă de la izvorul Maicii Domnului de la Poceaev, mergeți acolo cu sticle curățate de etichete.

După ce ne-am închinat Urmei Maicii Domnului și am băut apă de la izvorul Ei miraculos, am ieșit din catedrală, așteptând în fața intrării să se sfârșească slujba de înmormântare. Era o zi atât de frumoasă și de caldă, iar de pe vasta terasă din fața bisericii panorama Poceaevului emana atâta măreție și pace!

Câțiva dintre noi au rămas în catedrală și au avut nebănuita șansă să se închine la catafalcul celui decedat. Cu toții au mărturisit că sărutând mâna răposatului, au simțit-o foarte, foarte caldă, ceea ce este socotit a fi un semn de sfințenie.

Pentru noi, cei ce ieșiserăm afară, a urmat un spectacol inedit: de la ușa catedralei și până la ieșirea din mănăstire, aleile au fost mărginite de lanțuri de flori, așezate pe pavaj și pe stânga și pe dreapta. Era un ultim omagiu adus ieromonahului ce urma a fi înmormântat.

Nu după multă vreme a luat sfârșit și ceremonialul funebru. Sicriul răposatului, de o simplitate incredibilă, lemn crud, fără ornamentații și nici măcar lăcuit, a fost scos din biserică. Purtat pe umerii a șase monahi, și-a început drumul spre locul de veci, printre ghirlandele de flori așternute pe jos și în sonoritatea tristă a cântărilor monahicești. Procesiunii de ierarhi și călugări i s-au alăturat sute de credincioși, urmând drumul spre cimitir. În urma lor oamenii strângeau cu febrilitate florile risipite pe alei, cele mai multe strivite de pașii celor ce trecuseră. Mai târziu, am aflat de la părintele modovean că infuziile și ceaiurile preparate din aceste flori s-au dovedit vindecătoare, mai ales pentru bolile reumatismale și pentru răceli.

Ne-am întors în catedrală, unde profitând de puținătatea credincioșilor rămași, am putut în tihnă să fac fotografii, să privesc și să admir pe îndelete tablourile murale, iconostasul aurit și icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, suspendată deasupra ușilor împărătești.

Am lăsat și un pomelnic cu viii și morții pentru care mă rog de obicei. Pentru 40 zile de pomenire am plătit 200 grivne (7 euro cu aproximație). Pomelnicul trebuie scris cu caractere slave, pe care agenția cu care călătoream avusese grijă să le înscrie pe prima pagină a broșurii de călătorie ce o primisem încă de la plecare. Am fost avertizați și că în bisericile ucraineene și rusești, nu sunt primite pomelnice cu nume ce nu sunt de sfinți, dar eu i-am scris pe toți ai mei, indiferent de rădăcina numelor lor, iar părintele care a primit pomelnicul nu mi l-a refuzat. Totuși, pentru a fi siguri că va fi și citit, am fost sfătuiți să le predăm preoților sau călugărilor moldoveni, pe care îi putem întâlni aproape în toate așezămintele monahale din Ucraina și Rusia.

În cele din urmă, grupul nostru s-a reunit și am pornit cu toții către Biserica Peșterilor (Biserica Sfântului Iov) , locul odihnei veșnice a Sfinților Iov și Amfilohie, cei mai cunoscuți, mai respectați și mai cinstiți egumeni ai sfintei lavre de la Poceaev, făcători de minuni și tămăduitori, atât în timpul vieții, cât și după moarte. Moaștele lor neputrezite stau mărturie sfințeniei lor. Ele sunt adăpostite în aceeași peșteră în care au viețuit, integrată în trupul Bisericii Peșterilor, care s-a zidit peste ea încă de pe vremea Sfântului Iov. Locul este considerat atât de sfânt, încât zilnic aici se desfășoară Sfânta liturghie timpurie (cea de dimineață) și se citește Acatistul celor doi sfinți.

Biserica Peșterilor se află în imediata apropiere a Catedralei și pentru a ajunge la ea se coboară câteva trepte și se străbate un coridor sub formă de galerie, lung de cca 30 metri, pictat în întregime cu scene din viața Mântuitorului și a mănăstirii. Curând, spațiul se lărgește și pătrundem într-o sală mai mare, la fel de minunat pictată și foarte luminoasă, datorată ferestrelor neobișnuit de mari pentru o biserică. Drept în față se zărește altarul de slujire, iar în partea stângă intrarea în peștera Sfinților Iov și Amfilohie. Aceasta era destinația noastră și acesta a fost locul care mi-a prilejuit trăirea unei alte întâmplări minunate. Pentru că pe lângă închinarea la Sfintele moaște, aici se săvârșește un alt ritual pe care niciun pelerin sosit la Poceaev nu vrea să-l rateze: intrarea în peștera în care Sfântul Iov a viețuit timp de 40 ani într-o penitență continuă și dând slavă lui Dumnezeu. Se povestește că pe când se ruga, din peșteră izvora o lumină puternică ce se răspândea în întreaga biserică și se auzeau cântările îngerilor.

Astăzi, micuța peșteră este considerată barometrul curăției noastre duhovnicești și al credinței, pentru că nu oricine reușește să se strecoare acolo, ci, se spune, doar cei vrednici de mila lui Dumnezeu.

Peștera este foarte mică, nu încap în ea decât cel mult zece oameni unul lângă altul, iar accesul este deosebit de dificil. Practic, pelerinii se descalță și-și leapădă toate lucrurile de prisos cum ar fi genți și sacoșe, urcă pe stâncă, pătrund pe burtă, cu mâinile plasate înainte și ținându-se de părțile mai colțuroase ale peretelui stâncos, înaintează, de fapt se târește, printr-un tunel lung cam de 3,5 m, care are forma unei clepsidre culcate. Astfel, dacă la intrare diametrul tunelului pare a avea în jur de 80 cm, spre mijloc, pe o distanță de aproape un metru, acesta se îngustează până la un diametru de aproximativ 45-50 cm. Apoi, după ce se lărgește treptat pe măsură ce înaintezi, tunelul începe să coboare abrupt și sfârșește în mica peșteră, ca într-o groapă săpată în stâncă. Din cauza înclinării, Ieșirea din tunel, într-un sens sau altul este foarte periculoasă, pentru că nu ai spațiu suficient ca să-ți reiei cât de cît poziția vericală, așa încât, dacă la capăt nu te așteaptă cineva care să te ajute și să te sprijine, poți pica cu capul în jos, lovindu-te de stâncă. Pentru noi, de mare ajutor au fost doi tineri supli din grup, care au rămas în peșteră până la sfârșit, ajutîndu-i pe toți care au reușit să pătrundă.

Pentru mulți, intrarea și ieșirea din peșteră, străbătând acest tunel este o încercare mare, uneori de netrecut. Și pentru că se întâmplă ca persoane foarte corpolente să străbată tunelul, în timp ce persoane suple să nu poată trece, se spune că în felul acesta se face proba păcatelor fiecăruia: cei cu păcate mari și multe sau de altă credință decât cea ortodoxă, indiferent de talia lor, nu pot accede nicicum în peștera Sfântului Iov, iar cei cu păcate mai mici, mai puține, dar nespovedite, pot intra, dar nu mai pot ieși până nu se spovedesc chiar acolo și nu sunt iertați de către preot, în numele Domnului Isus Hristos.

Acu’, ce să zic? Și în grupul nostru au fost persoane care n-au putut trece de porțiunea îngustă a tunelului, unii chiar foarte supli, iar alții încercând de câteva ori. Nu cred că păcatele le puseseră barieră la intrare. Mai degrabă, cred că de vină este simțământul acut de claustrofobie peste care mulți nu pot trece. Și eu am avut această senzație, poate cea mai cumplită din viața mea: cum nu sunt deloc suplă, mă înțepenisem atât de bine în porțiunea îngustată a tunelului, precum un dop de plută pe gâtul sticlei, încât nu puteam nici să înaintez, nici să mă retrag pe unde venisem. Cred că mi s-a urcat tensiunea la 20 și inima a început să-mi bată cu putere, o auzeam clar în urechi. O mulțime de gânduri pline de groază m-au năpădit, la început mă întrebam dacă acolo mi-o fi sortit sfârșitul, mai apoi, cu un gând optimist, mă imaginam scoasă din tunel după o luptă disperată a picamerelor cu stânca nemiloasă! Cu toate acestea, am reușit să-mi vin în fire și să mă rog pentru ajutor Sfântului Iov, Maicii Domnului și Mântuitorului Isus Hristos. Și atunci s-a produs minunea! Nici acum nu realizez ce s-a întâmplat, știu doar că mi-am simțit dintr-o dată trupul eliberat din strânsoare, de parcă stânca s-ar fi depărtat sau corpul mi s-ar fi subțiat subit. Astfel am putut să înaintez până spre peșteră, unde mă așteptau cei doi colegi. Fără ei, cred că n-aș fi putut să ies, căci nu aveam cum să-mi trag picioarele și să mă sprijin, iar podeaua peșterii era un metru mai jos de gura tunelului.

Grota era foarte mică și colțuroasă, luminată fiind doar de o candelă ce ardea în fața icoanei Sfântului Iov. Când am vrut să mă închin în fața ei, am alunecat și vrând să mă sprijin, am atins candela, care s-a stins. Am rămas dintr-o dată într-o beznă de nepătruns, nu se zărea nici măcar... luminița de la capătul tunelului. Noroc cu băieții noștri, că aveau brichetă și au reaprins candela. Când s-a făcut lumină, am realizat cât de mare trebuie să fi fost nevoința Sfântului Iov, ca să trăiască 40 de ani în acest spațiu claustrofob, întunecos, rece și tăios prin asprimea stâncilor. Nu era niciun loc în care s-ar fi putut întinde ca să doarmă, de aceea îmi era greu să-mi explic cum un om care dormea doar în poziția șezând, care postea vreme îndelungată și se ruga zile și nopți întregi fără pauză, a trăit atât de mult, 100 de ani! Cu adevărat, ceea ce e cu neputință pentru noi, oamenii obișnuiți, la Dumnezeu și la sfinții săi, cu putință este!

La ieșirea din peșteră, am străbătut tunelul în sens invers ca peștele prin apă, nicio clipă n-am simțit teamă, constrângere sau senzație de claustrofobie. M-am mai închinat o dată în fața raclei cu moaștele Sfântului Iov și i-am mulțumit pentru că mi-a îngăduit să pun și eu piciorul în peștera sa, pe care a sfințit-o încă în viață fiind. La fel am făcut și în fața raclei cu moaștele Sfântului Amfilohie, sfânt contemporan generației noastre (a murit în anul 1971 și a fost canonizat în 2002), cunoscut ca ajutător spre tămăduire sufletească și trupească pentru toți cei ce i se roagă. Le-am mulțumit și Domnului Isus Hristos și Maicii Sale și am plecat de acolo cu o bucurie de nedescris în suflet, bucuria de a mă fi învrednicit de încă o minune dăruită mie de Bunul Dumnezeu.

La momentul sosirii noastre, în fața peșterei se citea Acatistul celor doi sfinți. Oficia un preot, asistat pentru cântări de două femei tinere. Cântau atât de frumos, ca două păsărele gureșe, iar rugăciunea lor des repetată într-o tonalitate stinsă, mi-a stăruit multă vreme în urechi: Gospodin pamilui, Gospodin pamilui, Gospodin pamilui...

Nu era decât ora 11, oo și cum nu mai trăgea nădejde ca icoana făcătoare de minuni să fie coborâtă, acesta fiind al treilea loc sfânt de închinăciune în catedrală, ghida a consimțit că era momentul pentru debutul programului liber. Ne-a dat întâlnire în fața intrării în catedrală la ora 14,30, unde urma să-l cunoaștem pe călugărul moldovean despre care v-am povestit. Până atunci, fiecare era liber să facă ce dorește.

Cei mai mulți au urmat-o pe ghidă spre trapeza comună (cea pentru pelerini), pentru a lua masa de prânz. Și bine au făcut, căci e greu să identifici trapeza prin mulțimea de clădiri, atâta vreme cât nu există niciun indicator.

În orice caz, merită să iei masa la trapeză, nu numai pentru că aceasta este în fapt un adevărat restaurant cu autoservire, iar mâncarea este deosebit de gustoasă și de diversă, dar mai ales pentru prețul aproape simbolic al preparatelor. Pentru tot ce vedeți în fotografia postată, eu am plătit 22 grivne, adică vreo 3 lei. Meniul pe care ți-l alcătuiești singur alegând din preparatele expuse, este taxat la casă, dincolo de care se întinde sala de mese, sobră, curată, străjuită pe fundal de o mare pictură murală înfățișându-l pe Domnul Isus Hristos înconjurat de apostoli la Cina cea de taină. E ca și cum ai mânca la aceeași masă cu Fiul lui Dumnezeu!

Cum mai era timp pentru întâlnirea de la ora 14,30, ne-am împrăștiat cu toții prin labirintul lavrei. Eu am făcut câteva cumpărături în pangarul din apropierea trapezei, apoi am vizitat Biserica Sfânta Treime. Dacă m-aș fi întors la catedrală, aș fi putut săruta icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care fusese totuși coborâtă din înaltul catapetesmei spre închinare. Puțini dintre noi au avut șansa asta, căci ceremonia a durat foarte puțin, dată fiind prezența la acel moment a unui număr mic de închinători.

Între timp, cum am mai spus, eu am intrat în Biserica Sfânta Treime, mult mai impunătoare în exterior decât în interior. În comparație cu fastuoasa catedrală a adormirii Maicii Domnului, această biserică pare mai austeră și mai întunecoasă. Ceea ce impresionează însă este bogata pictură murală, imensul candelabru rotativ dăruit de țarul Nicolae al II-lea, precum și icoanele de pe catapeteasmă, dintre care cea a Sfintei Treimi este socotită o capodoperă. Și aici se află o copie a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din catedrală, purtând și ea același har de a face minuni.

În sfârșit a venit și ora reunirii grupului. Ne-am întâlnit cu părintele moldovean, am vizitat încă o dată Catedrala Adormirea Maicii Domnului, apoi Catedrala Înălțării Domnului și în cele din urmă ne-am întors la hotel. După binemeritata odihnă, unii dintre noi s-au întors în lavră pentru a participa la slujbele de seară. Eu eram prea obosită după aproape o zi de stat în picioare și după emoționantele întâmplări prin care trecusem. Am rămas în hotel și m-am pregătit pentru plecarea de a doua zi spre țară.

A doua zi, tot în jurul orei 6,00, ne-am dus iarăși la Catedrala Adormirii Maicii Domnului, ca să asistăm la ceremonia coborârii icoanei făcătoare de minuni de pe catapeteasmă și primirii credincioșilor spre închinare, între care ne aflam și noi.

Întrucât review-ul acesta s-a lungit mai mult decât mi-am propus și spre a nu abuza de timpul și de răbdarea cititorilor, cu mare părere de rău voi rezerva doar câteva rânduri icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cea care, dacă s-ar face o ierarhie, ar fi fără tăgadă, prima relicvă sfântă căreia se cuvine a ne închina la Poceaev.

Icoana de 30/40 cm, pictată în stil bizantin pe lemn de tei, are o istorie veche de zece secole, dar povestea ei, care sună aidoma unui basm, n-o voi depăna aici. Celor interesați le recomand citirea cărții mai sus pomenite sau vizionarea unui impresionant film documentar, realizat de televiziunea ucraineană: youtube și pe care rog webmasterul să-l posteze ca ilustrație video la acest articol. Aveți răbdare și uitați-vă până la sfârșit, nu numai că veți afla istoria lavrei, a sfinților Iov și Amfilohie și a icoanei făcătoare de minuni, dar sunt sigură că veți avea motive să fiți impresionați și mișcați sufletește!

Eu am avut îngăduința divină de a săruta și a mă închina sfântei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului, de două ori, după ce de două ori am stat la coadă. Prima dată, apropierea de sfânta icoană m-a copleșit și m-a emoționat într-atât, încât n-am reușit să mă adun deplin în sine-mi și să rostesc o scurtă rugăciune de mulțumire în fața chipului Născătoarei de Dumnezeu, așa că am hotărât să revin și să-mi duc gândul la împlinire. Ceea ce am și făcut!

După ceremonia închinării, am mers la izvorul Maicii Domnului și am luat apă tămăduitoare pentru cei de acasă. Apoi am făcut ultimele fotografii, ultimele cumpărături (dacă veți merge la Poceaev, vă recomand vinul roșu demidulce din producția mănăstirii - este cu totul deosebit! , dar și sticluțe cu ulei de la icoana ce veghează Urma tălpii Maicii Domnului - este tămăduitor, 100% verificat pe propria-mi piele! Apoi m-am întors la hotel.

La ora 11,00 autocarul nostru a pornit pe drumul de întoarcere spre țară, nu înainte ca părintele moldovean să urce la bord pentru câteva minute pentru a ne binecuvânta pe fiecare și a ne dărui câte o iconiță după chipul celei făcătoare de minuni și câte o sticluță cu ulei sfințit de la Urma tălpii Maicii Domnului.

Închei acest jurnal de călătorie mai mult duhovnicesc decît turistic, cu un citat preluat dintr-un articol publicat de un alt pelerin pe un site de învățătură ortodoxă și care mi-a plăcut tare mult. Sper să placă și cititorilor: ” De ce trebuie să călătorești ca să găsești pacea? De ce trebuie să ieși din tine, ca să afli că totul este în tine? Și de ce pacea pleacă mai repede decât a venit? De ce apar mai multe întrebări acum decât înainte (de drum)? Drumul nevoinței este strâmt, dar este atrăgător, o dată ce ai primit o mica mostră din nectarul dumnezeiesc. Pendulezi între împăcarea de a-L fi cunoscut și frica de ispitele ce vor veni pentru următoarele examene, pentru următoarele creșteri. Este cert că ORICINE are nevoie să meargă într-un pelerinaj măcar o dată în viaţă. Se pare că, mergând în călătorie şi abandonând luxul casei tale şi al tabieturilor, poţi să îţi vezi neputinţele, să le recunoşti, să le accepţi și evident, să ceri ajutorul. Dumnezeu îţi dă ENORM, dar nu putem duce cât de mult primim. Cam asta este ce simt acum. ”

---

VIZUALIZĂRI: 5563 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI