Puțin despre fascinanta civilizație lyciană - Xanthos, Letoon, Tlos

TIPĂREȘTE

Mormintele tăiate în stâncă de la Fethiye abia ce ne-au stârnit interesul pentru civilizația lyciană, Patara ne-a întărâtat și ea, așa că pornim să vizităm celelalte două vechi orașe aflate în vecinătate, Xanthos și Letoon, chiar dacă ne aflăm în plină amiază caniculară.

Sunt indicatoare peste tot, imposibil ca cineva să nu nimerească! Studiind un pic harta, decidem să mergem întâi la situl arheologic Xanthos și, în acest scop ne întoarcem în drumul D400, în scurt timp virăm stânga și, imediat după localitatea Kınık, ajungem în parcarea aferentă, pe care o găsim aproape goală. În apropiere, la umbra câtorva copaci, sunt vreo 2-3 construcții scunde: casa de bilete, un mic magazin cu suveniruri (dar nu numai; de aici ne împrospătăm rezervele de apă) și toaletele.

Programul de vizitare este cam „zi de vară până-n seară”, iar biletul costă 14 lire (ceva peste 2 euro), acesta nefiind însă însoțit de o hartă a sitului sau de vreo broșură explicativă. (La final aveam să cumpărăm de la magazinul de suveniruri o carte extraordinar alcătuită, cu informații detaliate și zeci de ilustrații atașate, intitulată „On the Lycian Way”; ce-i drept, și 179 de lire...) În schimb, pe lângă majoritatea punctelor de interes sunt panouri informative în limbile turcă și engleză (ba, aici, la Xanthos, și în germană!), însoțite de desene sau fotografii. Imediat lângă zona casei de bilete e un panou ce descrie pe scurt povestea cu numeroase accente tragice a orașului antic.

Un pic de istorie

Primele informații despre oraș provin de la hitiți. În anul 545 î. Hr., populația urbei se remarcă în mod deosebit, prin rezistența eroică pe care a opus-o invaziei persane. Realizând că sunt net depășiți numeric și că vor cădea sub jugul asupritorilor, bărbații și-au ucis femeile și copiii, au incendiat casele și apoi s-au sinucis; se pare că doar câteva familii au supraviețuit, cele care la momentul respectiv nu se aflau în oraș și care l-au reclădit ulterior.

Sub domnia relaxată a persanilor, ce a durat mai mult de două secole, Xanthos și-a vindecat treptat rănile și și-a recâștigat influența și bogăția de odinioară; de asemenea, se știe că avea dreptul de bate monede. În 480 î. Hr., Lycia avea să lupte cu 50 de corăbii chiar de partea ocupatorului său, în cel de-al doilea război greco-persan, războinicii originari din Xanthos fiind printre cei mai apreciați. Ultimul conducător persan, Arbinas, ce a domnit în Xanthos în sec. 4 î. Hr., era însă un mare admirator al culturii elene, a cărei influență se va imprima în tot ce s-a construit în acea perioadă în oraș – numeroase monumente civile sau rituale, printre care celebrul Monument cu Nereide, mult asemănător unui templu grec (pe care, din păcate, azi nu-l putem admira in situ, ci reasamblat la British Museum).

Epocile s-au succedat și la fel stăpânitorii Lyciei: Alexandru cel Mare, apoi egiptenii, apoi Rhodosul, cu încuviințarea Romei. În anul 42 î. Hr., orașul a fost ocupat de generalul roman Brutus și istoria tragică avea să se repete aidoma. Localnicii au refuzat să se predea și au recurs din nou la gestul extrem învățat de la înaintașii lor; în final, Brutus n-avea să captureze decât câțiva oameni. Sub stăpânirea romană și mai ales în sec. 2 d. Hr., Xanthos și-a recăpătat vechea înflorire, mai ales datorită lycienilor bogați, care au investit în oraș, dar și ocupatorilor romani. Teatrul roman și multe monumente tombale datează din acea perioadă. În epoca bizantină, Xanthos a fost un important centru episcopal, iar din sec. 11 a fost cucerit de otomani (împreună cu întreaga Lycie), sub care a rămas câteva secole. Orașul însă începuse să decadă treptat încă din sec. 7, după numeroase cutremure, epidemii de ciumă și repetatele raiduri ale arabilor.

Când Sir Charles Fellows a ajuns în Xanthos în 1938, avea să găsească doar câțiva țărani (refugiați din Rhodos) păscându-și animalele printre ruine. Câteva dintre cele mai importante artefacte, printre care superbul Monument cu Nereide și parte din cel al Harpiei, au fost dezmembrate, încărcate pe corăbii și reasamblate la British Museum. Cele mai importante excavații au fost realizate de francezi în 1950.

Experiența noastră

Încă din mașină, până să ajungem, ne atrăsese atenția un arc de piatră; nu ne mai întoarcem într-acolo, dar cartea mea cea deșteaptă avea să-mi povestească că-i vorba de Poarta Sudică a orașului, numită și Arcul lui Vespasian. Pe una din părți s-ar afla o inscripție despre faptul că Xanthos-ul a fost închinat zeilor Leto, Artemis și Apollo; dealtfel, drumul ce vine din Letoon, orașul sfânt al lycienilor, intră în Xanthos tocmai prin această poartă (vom reveni asupra celor 3 zeități atunci când vom vorbi despre Letoon).

O pornim înspre stânga, unde se zăresc majoritatea „pietroaielor”, și mai ales silueta inconfundabilă a teatrului roman. Dar până acolo, ne întâmpină un ciot de obelisc inscripționat pe toate cele 4 laturile, despre care aflăm că reprezintă cel mai lung text inscripționat în limba lyciană cunoscut până în prezent. A fost construit cam în 425 î. Hr., dintr-un singur bloc de piatră, ridicat pe un piedestal cu 2 trepte, măsurând cândva 11 m în înălțime, în memoria războaielor duse de un prinț local.

Înaintăm printre zeci de blocuri de piatră, „aranjate” mai mult sau mai puțin ordonat de mâna capricioasă a istoriei și ne îndreptăm către două sarcofage cocoțate pe niște socluri de o înălțime nefirească. De fapt, despre primul aflăm abia la fața locului că-i tot un ansamblu tombal, căci nu prea pare... E vorba de celebrul Monument al Harpiei – peste două blocuri de calcar puse unul peste altul, se înalță o cameră mortuară de formă paralelipipedică, ale cărei laturi sunt decorate pe exterior cu frize și închisă cu un capac de piatră. Denumirea vine de la unele din decorațiuni, reprezentând creaturi jumătate femeie și jumătate pasăre (harpii, în mitologia greacă) purtând în brațe bebeluși (sufletele celor morți, pe care aveau datoria să le îndrume spre Grădinile Cerului). Frizele pe care le vedem noi azi sunt copii din argilă; originalele erau făcute din marmură albă și se găsesc, precum am menționat, în celebrul muzeu londonez. Monumentul a fost datat aprox. 480 î. Hr. Sarcofagul vecin este unul tipic lycian, cu capac triunghiular și pare să vină din timpuri și mai străvechi.

Teatrul roman a fost construit în sec. 2 d. Hr., pe locul altuia mai vechi, ce fusese incendiat (acuma, să nu credeți că lycienii aveau o pasiune pentru foc, ci mai degrabă pentru lemn, pe care-l foloseau la majoritatea lucrărilor lor civile sau administrative). Cu cele 16 rânduri în partea de sus și 4 în cea de jos, era mai degrabă un teatru micuț, capabil să găzduiască în jur de 2200 de spectatori. Orchestra este parțial conservată; foarte frumos mi se pare arcul lateral (parados), folosit cândva de actori pentru a-și face apariția pe scenă. Rândurile inferioare au fost înlăturate la un moment dat (cu ocazia unui raid arab), așa că zona de jos a teatrului este accesibilă doar din șosea, prin acest arc lateral (cel opus e înfundat).

Aria din fața teatrului a reprezentat agora lyciană, piața centrală, cum ar veni, inima orașului. Pe una din laturile ei mai remarcăm un monument cocoțat pe soclu; tot un sarcofag, de forma aproximativă a unui cub, bogat decorat pe laturi cu motive geometrice. Aflăm că imită destul de bine o locuință tradițională lyciană. De fapt, cam asta era ideea; lycienii credeau cu putere că existența omului continuă sub altă formă dincolo de pragul morții și încercau să-i asigure decedatului un confort similar cu cel pe care l-a experimentat pe Pământ.

Ne întoarcem spre locul unde am lăsat mașina, din dreptul căruia pleacă vechiul drum pavat cu piatră – decumanus. Ai mei cam cedează nervos, sunt singura care se încumetă și, înaintând, simt efectiv cum soarele îmi mușcă gambele. Pietrele albe sunt șlefuite de atâtea miliarde de pași, pe partea stângă se înșiră resturi de coloane sau blocuri, unele purtând inscripții sau decorațiuni. Voi citi mai apoi că drumul avea 12 metri lățime și era flancat de frumoase porticuri ce ascundeau intrări în prăvălii.

În capăt văd un indicator cu 2 direcții: dreapta, basilica; stânga, necropola. O iau la dreapta și încerc să-mi imaginez gloria trecută a vechii basilici bizantine (sec. 5); e destul de greu, căci n-a mai rămas mare lucru și nici explicații nu sunt. Ulterior, voi vedea fotografii cu un superb mozaic; ori nu-i accesibil în prezent, ori n-am nimerit eu „gaura”. În tot cazul, punerea în evidență a acestui fascinant sit arheologic lasă tare, tare mult de dorit! De exemplu, cartea prezintă și o hartă detaliată, din care rezultă că, dacă aș fi urcat apoi și pe cărăruia din stânga (aia spre necropolă), aș fi ajuns în cea de-a doua parte a sit-ului, mai nouă, de factură romană. Deci toată zona asta de jos, pe care am prezentat-o până acum, este acropola lyciană, iar cea de sus (la care n-am ajuns, căci părea că drumul se înfundă în niște bălării, dincolo de o aglomerare de „pietroaie”) este cea romană! În fine...

Mă întorc la răcoarea binefăcătoare a aerului condiționat din mașină și mergem mai departe. Următorul punct pe ordinea de zi: situl vechiului Letoon, orașul sfânt al Lyciei, pe care-l accesăm după doar 5-6 km, după ce traversăm râul Eșen (în trecut, Xanthos), de o culoare superbă, nefirească!...

Și aici parcarea-i aproape goală; ce-i drept, trebuie să-ți lipsească o doagă să vizitezi situri arheologice la 38°C! Așa consideră și fiica noastră și ia decizia corectă, să rămână la mașină. Treaba ei!; e tânără, mai are vreme să vină pe aici...

Cumpărăm bilete (12 lire bucata), nenea vrea să ne vândă și cartea cu pricina, dar îi spunem că tocmai am luat-o; nu ne crede, desigur????. Locul ăsta pare un pic mai bine amenajat, aleile sunt pietruite și flancate de un fel de gărduleț, din loc în loc există coșuri de gunoi. (În ceea ce privește informația însă, nicio deosebire – panouri puține, fără hartă sau pliant). În fața noastră se etalează evantaiul amfiteatrului, dar până acolo...

Un pic de istorie

Cea mai veche atestare documentară a Letoon-ului datează din sec. 7 î. Hr., când izvoarele locale erau considerate sacre și în legătură cu cultul zeiței-mamă anatoliene, numită Elyana, simbolizând viața și fertilitatea. Ulterior, influența elenistică își face simțită prezența inclusiv în domeniul vieții spirituale, iar zeitățile grecești sunt „importate” fără drept de tăgadă. Letoon-ul n-a fost niciodată un oraș tipic, locuit de oameni, ci mai mult un centru de cult, inima sacră a Lyciei; administrată însă de Xanthos (vă amintiți de regele Arbinas, cel educat în spirit helenistic, nu?!). Ca urmare, Xanthos și Letoon sunt privite de arheologi ca un tot unitar și au fost incluse împreună în patrimoniul UNESCO.

Probabil că mitul nimfei Leto și a gemenilor ei, Apollo și Artemis, a fost preluat în mod prioritar pentru că avea legătură cu meleagurile lyciene. Poetul Ovidiu povestește că Leto s-a îndrăgostit de Zeus și astfel a stârnit mânia soției acestuia, Hera. Alungată de aceasta, s-a refugiat în insula Delos pentru a-și naște gemenii; de-acum, mamă de semizei, avea să capete și ea puteri sporite. Într-una din peregrinările sale prin lume, s-a oprit chiar lângă izvorul din Letoon să-și astâmpere setea și era cât pe ce să fie prinsă de un cioban, trimis de Hera. Leto însă l-a „mirosit” și l-a transformat pe loc în broască râioasă.

Astfel, dacă în perioada clasică găsim doar câteva edificii izolate pe terasele tăiate în dealul din vecinătatea izvorului sacru, cea helenistică se caracterizează prin apariția a 3 monumentale temple – unul închinat lui Leto, altul lui Apolllo și încă unul, mai mic, zeiței Artemis. Acest ansamblu era înconjurat de porticuri pe toate cele 4 laturi, unde pelerinii puteau să se odihnească la umbră și să admire măreția edificiilor. Teatrul apare cam în aceeași perioadă și este destinat ritualurilor și festivităților, la care participau oameni veniți din toate colțurile Lyciei. Romanii aveau să adauge un Nimphaeum în zona izvorului sacru, iar perioada bizantină să asimileze cultul păgân în credința creștină; o mânăstire a fost ridicată în imediata vecinătate, folosindu-se blocuri de piatră din templele lui Apollo și al Artemisei, iar templul dedicat zeiței Leto folosit ca o anexă bisericească.

Experiența noastră

... Suntem deci în fața teatrului, care se pare că a fost săpat în versantul din spate, doar aripile laterale construite ulterior. Cavea depășește dimensiunile unui semicerc, lungimea orchestrei (care se reliefează discret sub un strat gros de pâmânt și încă unul subțire de iarbă) are 80 m; e unul din cele mai mari teatre helenistice și putea primi până la 7800 de oameni simultan. A fost ridicat peste o necropolă mai veche. Îl ocolim prin dreapta și descoperim intrarea (parados) sub un minunat fronton triunghiular. În vecinătate sunt câteva blocuri imense de piatră, frumos decorate cu elemente vegetale și geometrice.

Mergem mai departe pe aleea parțial umbrită de câțiva copaci; în plus, aici, spre deosebire de situl Xanthos, suflă un vânticel care face mai suportabilă un pic arșița după-amiezei. În dreapta se află zona fostelor porticuri, aproape inundată, plină de mătasea-broaștei, iar în față, ceva mai departe, se înalță spre cer câteva resturi de coloane. Am văzut în spațiul virtual fotografii cu aceste coloane reflectându-se în apa ce a inundat zona porticurilor, dar noi n-avem parte de o așa priveliște romantică, căci balta e destul de anemică; probabil pozele au fost făcute în perioada ploioasă...

Cele 3 temple au fost construite unul lângă altul, cu laturile mari paralele; de la stânga spre dreapta: Apollo, Artemis și Leto (ultimul – cel mai apropiat de izvorul sacru). Cel închinat zeiței Leto era cel mai mare (32/16 m; 11/6 coloane ionice, terminate cu capiteluri corintice), al lui Apollo un pic mai mic (28/15 m; tot 11/6 coloane; singurul ridicat în stil doric), iar al lui Artemis cel mai mic (18/9,5 m; în stil ionic). Săpăturile arheologice au descoperit urme de lemn ars la baza blocurilor de piatră și s-a tras concluzia că templele au fost construite inițial din lemn și abia într-o etapă ulterioară din piatră. Templul lui Leto este considerat în prezent unul dintre cel mai bine conservate din lume și, judecând după aspect, n-ai prea zice asta; totuși, cred că afirmația se referă la faptul că aproximativ 80% din materialul de construcție inițial a răzbătut până în zilele noastre (chiar dacă multe din blocurile de piatră stau frumos aliniate prin iarba uscată). Arheologii au căzut de acord asupra datei de naștere a celor 3 temple (după monedele găsite la baza lor) – aprox. anii 160-130 î. Hr.

Din nou constat că amenajarea sitului în scop de vizitare ar putea fi îmbunătățită. Pe harta furnizată de cartea cea deșteaptă (pe care, desigur, abia acasă am deschis-o) se vede că dacă am fi ocolit ruinele templului lui Leto prin dreapta, am fi ajuns în zona izvorului sacru, unde (probabil că) se pot vedea urmele Nimphaeum-ului construit de romani în onoarea împăratului Hadrianus. Dacă nu o mică hartă care să însoțească biletul de intrare, atunci măcar niște indicatoare prin sit ar fi utile... În fine, noi urmăm cărarea logică, spre stânga și ajungem în dreptul fostei basilici bizantine (sec. 6), parte a unui întreg complex creștin, ridicat cu calcar local și cu blocuri de piatră sustrase din templele închinate lui Apollo și Artemis. Din templul lui Leto nu s-a luat decât un rest de coloană, pe post de altar; în rest, el a fost folosit ca o anexă a bisericii. Arheologii vorbesc despre podele acoperite de superbe mozaicuri, precum și despre existența unei mici fântâni în atrium.

În capătul stâng al sitului ne așteaptă însă una dintre cele mai importante descoperiri: stela trilinguală. Evident că un obiect atât de prețios nu putea fi lăsat in situ, la voia stihiilor naturii, iar în prezent poate fi admirat, împreună cu multe altele, la Muzeul Fethyie. Ceea ce admirăm noi acum este o copie. E vorba despre un obelisc cu secțiune pătrată, acoperit de inscripții pe toate cele 4 laturi; interesant e că aceeași informație este prezentă în 3 limbi – lyciană, aramaică și greacă veche. Monumentul a fost datat aprox. 350 î. Hr. și reprezintă, de fapt, un decret oficial prin care se autorizează practicarea cultului zeului carian „Basileus Kaunios”, cuprinzând inclusiv reglementări de ordin financiar referitoare la personalul de cult, numărul de zile de post, sacrificiile rituale de îndeplinit, pedepsele aplicate celor ce vor fi nesocotit regulile. Cultul acestui zeu s-a stins treptat în perioada lui Alexandru cel Mare, fiind înlocuit mai apoi cu cel al zeităților grecești – Leto, Apollo și Artemis. Stela de la Letoon a avut o importanță crucială în descifrarea limbajului lycian (care încă nu este total elucidat).

La plecare, descopăr o alee ce urcă cam 1-200 m pe delușor; nu mă pot abține și mă cocoț. De aici, de sus, am o vedere de ansamblu foarte frumoasă asupra întregului sit și, mai ales, pot admira (chiar dacă nu se vede prea bine) mozaicul din centrul templului lui Apollo. Citesc mai apoi că acesta prezintă cele 3 simboluri ale zeului – soarele, lira și arcul cu săgeată – și, la fel, este vorba de o copie, originalul fiind expus la Muzeul Fethyie.

... Sondarea străvechii culturi lyciene continuă pentru noi în ziua următoare. În drumul nostru către următoarea destinație a vacanței (Istanbul), ne abatem puțin să vizităm și situl orașului Tlos, poziționat strategic, pe valea râului Eșen, la intretăierea a nu mai puțin de 7 drumuri comerciale antice. Aici aveam să vedem cele mai interesante morminte săpate în stâncă.

Situl are o întindere apreciabilă, de-o parte și de alta a șoselei, iar casa de bilete se află chiar în mijloc, o gheretă mică, alături o toaletă. Plătim 7 lire de persoană și pornim în explorare, urcând dealul din dreapta. De data asta nu voi dedica un capitol separat istoriei orașului, care se suprapune binișor peste cea a întregii Lycii – perși, greci (când Tlos s-a numărat printre cele 6 orașe cu vot maxim în cadrul Ligii Lyciene, alături de Patara, Xanthos, Olympus, Pinara și Myra), Alexandru cel Mare, romani (sub care avea să capete titulatura de metropolă strălucită a națiunii lyciene), bizantini, otomani. Voi descrie doar...

Experiența noastră

Ne atrag ca un magnet sarcofagele de pe deal (vechea acropolă a orașului) și mai ales scobiturile regulate în inima stâncii, dar ne oprim câteva minute să citim despre vechiul stadion, cu o întindere apreciabilă (cam 150 m), mărginit doar pe una din laturile mari de o tribună formată din 9 rânduri, tăiate direct în dealul de deasupra. A fost construit inițial în epoca helenistică, apoi reabilitat și folosit de romani. În mijloc avea un bazin lung de 72 m, lat de 8,3 m și adânc de 1 m, prevăzut cu fântâni și sistem de drenaj, ceea ce sugerează că stadionul nu era dedicat doar activităților sportive, ci și celor sociale sau rituale. Restul laturilor erau dublate de porticuri cu magazine.

Drumul pietros ne poartă mai departe și, pe măsură ce urcăm, ni se dezvăluie atât mormintele săpate în versant, cât și priveliștea tulburătoare a văii verzi și a culmilor muntoase din depărtare... Necropola cuprinde două feluri de morminte. Întâi, cele săpate, ce imită locuințele de lemn tradiționale, iar unele – cele destinate bogaților – frontoane de temple. Aruncăm priviri curioase în interiorul complicat și încercăm să înțelegem ceea ce vedem. Citim că în părțile laterale erau săpate paturi, aici își dormeau morții somnul veșnic, iar în mijloc erau gropi în care se depozitau oasele celor îngropați anterior, precum și ofrandele proaspete, cu care decedatul trebuia să se prezinte în fața zeilor. Acest tip de morminte erau organizate ca adevărate mausolee de familie. Mai citim că în perioada romană, paturile de piatră au fost acoperite cu un strat de cărămizi. Al doilea tip de morminte erau sarcofagele așezate pe socluri de piatră numite hyposorion. Și acestea sunt de două feluri – în stil lycian (capac de formă ogivală) și în stil roman (capac de formă triunghiulară).

Pe vârful dealului se înalță ruinele unei cetăți; se vede clar că a fost construită mai ales cu materiale recuperate din mai vechile edificii, pentru că în compoziția zidurilor groase se amestecă fragmente iscripționate, resturi de coloane și cărămizi. Citim că această structură este de dată mult mai recentă, fiind ridicată în sec. 19 de unul din ultimii stăpâni ai locurilor, „Sângerosul” Ali Ağa.

Partea asta înaltă reprezintă situl inițial al orașului și se pot vedea încă urme ale zidului de apărare. Romanii s-au extins în vale, dincolo de actuala șosea și de sus, din coasta vechii fortificații otomane, se vede totul frumos, ca în palmă (eventual cu un pic de zoom la aparatul foto sau – și mai bine – cu un binoclu). Dincolo de ruinele stadionului le descoperim pe cele ale agorei, în dreapta erau gymnasium și vechile băi romane. În față, maiestuoasa siluetă a teatrului, către care ne poartă mașinuța noastră.

Precum era de așteptat, aflăm că acest edificiu a fost inițial ridicat în perioada helenistică (sec. 2 î. Hr.), suferind numeroase reabilitări din partea romanilor. Cu cele 36 de rânduri și cu orchestra formată din 3 niveluri, era unul dintre cele mai mari teatre lyciene, putând primi până la 5600 de persoane. În apropiere există și ruinele unei basilici bizantine, pe care nu le mai accesăm, din lipsă de timp.

Ruinele orașului antic Tlos au fost descoperite tot de Sir Charles Fellows, dar excavații sistematice s-au realizat abia începând cu 2005. Ceea ce a fost scos la lumină a dus la includerea sitului, în anul 2009, pe lista temporară a patrimoniului UNESCO.

***

Drumurile ne cheamă și nu mai e vreme de popas... Părăsim Lycia amețiți de-a dreptul și fascinați de această civilizație extraordinară, despre care până de curând nu știam mai nimic, dar am aflat câte ceva zilele astea și în al cărui leagăn visăm să ne întoarcem cândva, să luăm la scotocit alte „pietroaie” și, desigur, muzeele ce păstrează cele mai valoroase artefacte. N-am mai apucat să ne dăm cu parapanta deasupra Lagunei Albastre, dar parcă zic că a meritat sacrificiul! Hmm... și pentru asta e musai să ne întoarcem! :)

---

VIZUALIZĂRI: 1339 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI