Prin insulele Atenei – temelia Greciei libere și izvorul civilizației (p 2: alte insule și povești)

TIPĂREȘTE

Încheiam partea 1 cu recomandarea unui site despre întreg grupul de insule, pe care îl reiau aici

În continuare voi trece în revistă și celelalte insule din zonă. Pe Aigina am petrecut 10 zile, în 2 excursii diferite, de aceea am avut multe de spus. Pe celelalte le-am văzut numai de pe apă sau, într-un caz (Ydra), în 2 scurte vizite de cîte 2 ore, așa că nu am cum să intru în prea multe detalii. Ca să îmi împrospătez memoria, am apelat la pozele personale și la diverse cărțulii și broșuri turistice cumpărate la vremea respectivă de pe insulă, puțin și la internet, ca să fiu la zi cu informațiile principale.

Prima vecină a Aiginei este insula Angistri/Agistri, cea mai mică insulă populată din Saronic, cu numai 3 sate și 1100 locuitori. Insula este verde, aproape complet acoperită de păduri de pini, măslini, migdali și smochini, are multe plaje sălbatice (unele pentru nudiști), în general stîncoase, taverne bune și hoteluri mici. Se ajunge aici din Aigina, inclusiv cu bărci taxi, deci se poate traversa la orice oră, sau din Pireu, cu curse de linie, direct sau tot prin Aigina. E în general populată de turiști nemți și englezi, mulți avînd și case de vacanță aici. Ca să vă faceți o idee: agistrigreece.com

Urmează peninsula Methana. Nu e insulă, dar o enumăr aici pentru că e accesibilă cu feribotul dinspre Aigina. Peninsula are origine vulcanică, iar pe suprafața ei se găsesc 32 de cratere. Turismul gravitează în jurul băilor termale, a cîtorva plaje și a drumețiilor montane în peisajul vulcanic. Cîteva informații care vă pot eventual trezi apetitul: methanaholidays.eu

Aproape de ieșirea din golful Saronic se întinde insula Poros. Dacă vii cu feribotul dinspre Pireu, la început o confunzi cu coasta Peloponezului. Apoi ai impresia că pătrunzi într-un golf larg, navigînd pe lîngă maluri deluroase, acoperite de pini, sub care se ghicește ici-colo cîte o plajă minusculă, pe lîngă o insuliță pe care grecii nu s-au abținut să ridice o bisericuță, trecînd printre sumedenie de bărci care navighează pe apa ca oglinda. Abia după cîteva volte ale vasului observi că o strîmtoare de nici 300 m desparte coasta din stînga de coasta din dreapta (Peloponezul), iar pe cea dintîi, în punctul de maximă apropiere dintre cele două maluri, pe o colină dominată de un turn cu ceas, se ridică, în trepte, casele albe și gălbui, cu acoperișuri roșcate, alte orașului Poros, capitala și cea mai mare așezare, unde trăiesc 3600 din cei 4000 de locuitori ai insulei.

Insula Poros e de fapt o simbioză a 2 insule, de origini diferite: una mare, mai bătrînă, sedimentară, numită, în antichitate și astăzi, Kalavria, și alta, mai mică, mai tînără, de origine vulcanică (în urma erupțiilor vecinei Methana), numită Sferia/Sfairia. Între ele este o strîmtoare mică, îngustă, peste care un scurt pod face legătura dintre cele două părți componente, iar insulele sînt atît de apropiate încît sînt luate la inventar împreună, sub numele Poros.

Mitologia povestește că insula Poros este atît de frumoasă, încît Poseidon nu s-a lăsat pînă nu a obținut-o de la Apollo, primul ei proprietar, cedîndu-i la schimb acestuia Delfi și Delos. Într-adevăr, cultul lui Poseidon se celebra aici, dovadă fiind ruinele Templului lui Poseidon, din centrul insulei, unul dintre cele mai importante altare ale Greciei Antice. Ca să rămînem tot printre zeii și eroii acelor vremuri, ar mai fi de amintit că Poros este locul unde a copilărit Tezeu.

În istorie, Poros a fost un important centru politic în secolul 7 î. Chr., ca loc de înfăptuire a unei uniuni între cele mai mari 7 orașe stat ale Greciei de atunci (printre care și Atena și Aigina). De fapt, centrul acestei alianțe era chiar Templul lui Poseidon, iar numele ei ar fi fost Liga din Kalavria. După unele surse, asta ar fi doar o legendă, colportată de Strabon, neexistînd dovezi că alianța ar fi existat.

Mai înspre zilele noastre, Poros a fost devastată de vizigoții lui Alaric în anul 396, vizitată des de pirați și ocupată de turci. Locuitorii ei s-au îmbogățit din comerț și navigație și, în 1831, după independență, împreună cu locuitorii din Ydra și Spetses, s-au răsculat împotriva lui Capodistrias, din cauză unor divergențe de idei, atacînd baza navală militară din Poros. Aceasta fiind prima bază navală militară a Greciei independente, înființată în 1827 în Ydra, mutată după numai un an în Poros, de unde a fost iar mutată în 1881 în Salamina, unde e și astăzi. În Poros a rămas doar o bază de antrenament a Academiei Navale a Greciei, ai cărei studenți pot fi văzuți la treabă, trăgînd la vîsle și tăind netezimea apei în schifuri rapide.

Orașul principal este așezat în întregime pe insulița de origine vulcanică, vizavi de orașul Galatas de pe continent, de care îl despart nici 300 m de Egee, traversați repede de orice fel de ambarcațiune. Strîmtoarea este un spectacol, un du-te – vino de bărci, bărcuțe și iahturi. Casele din Poros, de culoarea untului, cu acoperișuri cărămizii, obloane bleu și balcoane cu grilaj metalic, bordează întreg țărmul micii insule Sferia, și urcă în trepte pe înălțimile ei, într-o scenografie de carte poștală, unul dintre cele mai pitorești decoruri urbane din insulele grecești. Orașul iese în evidență pentru că, în peisaj, se află numai el, singur, fără alte elemente împrejur, fără înălțimi mai mari, coaste împădurite, plaje, insulițe... Feribotul trage la un cheu minuscul, ca și cum ar parca direct pe strada principală, printre cafenele, direct la marginea bulevardului de pe țărm. De pe punte se văd șirurile de case, stîncile de deasupra lor și orologiul ce se ridică în punctul cel mai înalt al cartierului central, simbol al orașului, lîngă care flutură drapelul alb-albastru.

Insula, în afara orașului – capitală, este împădurită, are înălțimi mici (maxim 358 m) și plaje pitorești, în general nisipoase, adăpostite sub pini, și de dimensiuni reduse, intime. Densitatea construcțiilor e mică, fiind vorba în general de vile și spații de cazare, plus ceva ferme în văile fertile. Se pot vizita niscai mănăstiri, ruinele templului lui Poseidon deja pomenit, un Muzeu Arheologic, o fortăreață pe o insuliță mică, vecină (Bourtzi) și cam atît. Principala activitate a unui turist în zonă ar trebui să fie odihna și navigația, contemplarea tihnită a miraculoasei îmbinări de verde și albastru. O recomandare zice să vizitezi insula primăvara, cînd înfloresc lămîii. Pe continent, vizavi de insulă, 4 km la sud de Galatas, se află o mare pădure de lămîi (Lemonodasos), care, înfloriți fiind, emană efluvii care, în funcție de vînt, se pot simți și pe insulă. De aceea, una din băuturile zonei este limonada (ideal e să o bei la pădure, din lămîi proaspete).

Mai multe informații găsiți aici sau pe alte siteuri.

Dacă nu am coborît din feribot în Poros, continuăm călătoria dînd ocol celei mai estice peninsule a Peloponezului, ieșind din Golful Saronic și navigînd de-a lungul unor țărmuri pustii. Cînd ne apropiem de jumătatea drumului dintre Saronic și Argolic, apare la orizont un lung lanț muntos, destul de golaș, stîncos și bolovănos: Insula Ydra / Hydra. Vasul navighează în lungul țărmului abrupt și complet pustiu. Insula pare nelocuită, la fel cu malurile pe lîngă care am trecut din Poros pînă aci. Feribotul se apropie de țărm, ne apare în față un mic golf, cu o deschidere de numai 200 m, trecem de pintenul care închide golful și se ivește brusc în fața privirilor o altă ilustrată: portul Ydra. Orășelul este o surpriză, mai ales prin modul în care se relevă călătorului: brusc, dintr-o dată, în ultima clipă, fiind bine ascuns privirilor din aproape toate unghiurile. Case cenușii, austere, din piatră dură, ziduri și fortificații care se confundă cu stînca, ridicate pe înălțimile care închid golful, alături de case mai deschise la culoare, cu terase ospitaliere în fața lor, care ocupă fundul jos al golfului. Un turn cu orologiu punctează și aici peisajul, iar întreg orașul este așezat în semicerc, în jurul portului și deasupra lui. În port predomină vasele cu pînze, ca în întreg Argosaronic, vremea fiind aici prielnică pentru iahting.

Pe toată insula, lungă de vreo 20 km, și lată de vreo 3, aceasta e singura așezare babană. Mai sînt cîteva cătune nesemnificative și cîteva mănăstiri. E drept că și politica de a nu permite accesul automobilelor pe insulă e destul de restrictivă la adresa expasniunii, așa că cei 2000 locuitori rămîn unde s-au așezat, adică în port, și circulă pe jos, cu măgarii sau cu barca.

Insula este aridă, în ciuda numelui (care vine de la cuvîntul antic pentru apă – ceva din familia hidro-, și care atestă existența, în trecut, a unor izvoare pe insulă), stîncoasă, împădurită pe alocuri, cu plaje puține, cenușii și greu accesibile. De regulă, prin plajă se înțelege o platformă de beton pe care au loc 4 persoane și o scară de acces în apa mării. Dar există și plaje mai mari, inclusiv cu nisip. Numai că, automobilele fiind interzise pe insulă (oricum, nici șosele nu există pentru ele), deplasarea e greoiae – fie cu barca, fie pe jos sau călare.

Insula este locuită de cel puțin 3000 de ani, cu perioade mai fertile și mai sterpe. Prin secolul 15 era aproape depopulată, cînd s-au instalat aici albanezi ortodocși (arvaniți), același neam care a repopulat și Poros. Insula fiind prea puțin fertilă, localnicii și-au centrat ocupațiile pe mare, astfel încît, la 1800, flota insulei număra 150 corăbii mari, comerciale, de pînă la 250 tone, care făceau comerț pe Marea Neagră și pe Mediterană. Astfel au ajuns Ydrioții să fie cei mai bogați greci, iar locuințele lor să fie construite de meșteri italieni și mobilate occidental.

Cînd a venit ceasul eliberării, localnicii au participat cu tot ce au avut. Flota comercială a Ydrei, alături de cea din insula vecină Spetses și din îndepărtata Psara, transformată în flotă de război, prin înarmarea vaselor, a fost principalul factor de succes în bătăliile navale ale războiului cu otomanii. Sub conducerea amiralului ydriot Andreas Miaoulis, flota de război astfel încropită a Greciei a zădărnicit încercările flotei otomane de a aproviziona și a susține războiul pe uscat, inclusiv prin fapte de mare curaj, cum ar fi pătrunderea în porturile turcești și bombardarea navelor inamice de acolo.

După cîștigarea independenței, Miaoulis s-a plasat în altă tabără decît Capodistrias și a condus inclusiv o răzmeriță navală, aliat cu Spetses și Poros, de care am amintit. Totuși, el rămîne unul dintre eroii naționali ai Greciei, iar statuia lui se înalță pe cheiul portului Ydra. La intrarea în golf, pe ambele maluri, sînt încă expuse și tunuri, tot în amintirea rolului jucat de insulă în Războiul de Independență. Fiul lui Miaoulis a ajuns mai tîrziu premier al Greciei.

Prețul plătit a fost mare. Ydra a decăzut economic complet după război, rămînînd fără flota pe care bogații ei locuitori au pus-o în slujba patriei fără ezitare. La 1850 au ajuns să trăiască din pescuit de bureți, ocupație care și-a pierdut în scurt timp importanța, așa că insula a traversat iarăși un episod de abandon. Abia peste 100 ani, în anii 1950, insula a intrat în atenția artiștilor și a producătorilor de film, care au turnat căteva filme aici (inclusiv unul cu Sophia Loren), și a renăscut ca destinație turistică și culturală. Probabil cel mai cunoscut artist care are o casă pe Ydra este Leonard Cohen. În anii de apogeu ai renașterii insulei, 1960, artistul a trăit aici o poveste de dragoste (din care se trage cîntecul So Long, Marianne).

Astăzi în oraș găsim, pe lîngă magazine și taverne, galerii de artă și artizanat, o Școală de Arte, Academia Navală Comercială, un Muzeu de Istorie, o casă – muzeu (reședința Kountouriotis) și alte obiective, inclusiv religioase, pe care le veți descoperi singuri. Surse ar putea fi hydraislandgreece.com și hydra.com.gr/?lang=en

În vecinătatea Ydrei, la intrarea în Golful Argolidei, își ridică spinarea din mare Insula Spetses, oferind imaginea unor înălțimi domoale (în jurul a 200 m altitudine), unduitoare, un soi de spațiu mioritic acoperit nu de pășuni, ci de pini. Acesta era de altfel și numele vechi, grecesc, al insulei: Pityousa, adică insula pinilor. Cînd au pus gheara pe ea venețienii, au botezat-o Isola di Spezzie, adică Insula Mirodeniilor, ceea ce pare să fie originea actualului nume. Istoria insulei e similară cu a Ydrei, fiind populată tot de arvaniți, adică albanezi ortodocși, ajunși mari negustori și corăbieri, participanți activi la Războiul de Independență. Numai că aici eroul local a fost o „ea”: pe post de Mioulis a activat Laskarina Bouboulina, de origine ydriotă, posesoare de corăbii. Bouboulina a condus flota spetsiotă în misiuni glorioase, a menținut ani de zile blocada porturilor flotei otomane, iar pe o parte a acesteia a fugărit-o pînă în Creta. Statuia eroinei se ridică astăzi undeva în oraș. Oraș care, bineînțeles, este singurul de pe insulă. Are case elegante, chiar cîteva reședințe cu aer de conac, un luxos hotel de epocă, monument de arhitectură din 1900 (Poseidonio), club de iahting, chiar și o mică plajă, iar transportul se face cu mijloace publice, cum ar fi taxi sau autobuze, sau cu trăsura. Nici aici nu ai voie cu mașina. Restul insulei nu e prea populat (în total trăiesc aici 4000 de suflete, mai toți în capitală), iar țărmul dantelat ascunde, în funduri de golfuri, plaje, unele chiar cu nisip, bordate de pini, și fără mari înălțimi în preajmă. Oricum, majoritatea sînt pe coasta de sud-vest, deci au soare pînă tîrziu. În alte golfuri, se poate vedea cîte o ambarcațiune particulară, mai mică sau mai mare, stînd la ancoră.

Pe insulă se organizează regate, un maraton și felurite alte festivaluri și evenimente, despre care puteți citi mai multe pe net, de exemplu aici

Cam astea ar fi, în cîteva tușe, insulele Atenei. O să anexez și cîteva poze, din păcate nu voi reuși nici să ilustrez întreg articolul, pentru că nu am de peste tot, și nici să fac cine știe ce publicitate zonei, întrucît pozele sînt vechi și de calitate slabă.

Textul este disproporționat pentru că eu am petrecut timp temeinic numai pe Aigina, și cîteva ore pe Ydra, de două ori cîte două ore, iar pe restul le-am văzut de pe apă (mai puțin Salamina și Spetses, pe care nici atît). Eu am ajuns pe Ydra astfel: din Pireu pleca, în 2003, poate mai pleacă și acum, un feribot care are traseul Pireu – Aigina – Methana – Poros – Ydra – Spetses – Ydra – Poros – Methana – Aigina – Pireu. Pe vremea aia, traseul ăsta îl făcea nava Nefeli. În afară de ea, erau multe alte curse doar pentru Aigina sau Angistri, dar din Pireu, trecînd prin Aigina, la celelalte insule ajungea numai Nefeli, făcînd întreg acest traseu. (Totuși, pe Poros, Ydra și Spetses se poate ajunge și din alte locuri, rămîne ca fiecare să caute cursele care îi convin). Petrecînd cîteva zile în Aigina am vrut să vedem și alte insule, așa că am profitat de Nefeli și am ales Ydra. Din Aigina în Ydra am făcut 2 ore, am văzut de pe vas Methana și Poros, iar în Ydra am avut la dispoziție 2 ore, timp de o plimbare, o baie și o masă, pînă a ajuns vasul în Spetses și s-a întors. Isprava am repetat-o și la următoare vizită în Aigina. Iată deci o posibilitate de a te repezi, din Aigina, în Ydra (unde ai avea 2 ore) sau Poros (unde ai avea 4 ore), pentru o excursie de o jumătate de zi. Dimineața pleci din Aigina, la ora 15 ești înapoi.

În general insulele de aici sînt mai puțin turistice în sensul turismului de masă. Mai degrabă sînt o destinație pentru turiști bumerang, genul îndrăgostiți de un loc și care merg în fiecare vacanță acolo, pentru atenieni, pentru pasionații de navigație cu vele și pentru cei care dețin case aici. Insulele sînt discrete, potrivite pentru o vacanță lejeră, fără prea mare fugăreală, și oferă fără discuție o experiență grecească, tavernele fiind la fel de bune ca oriunde, unde mai pui că oferta de artă, cultură, artizanat și istorie este destul de bogată. Fiecare dintre ele, oricît de puțin spectaculoasă ar fi, are totuși fanii ei.

După cum zic la început, dacă mai ține cineva minte după atîta poliloghie, și dacă a ajuns cineva pînă aici cu lectura, fiindcă am început cu concluzia, voi încheia cu introducerea, în care vreau să fixez contextul poveștii, relatînd fapte subiective, adică întîmplări și trăiri personale din vizita în zonă. Prima dată am ajuns în Aigina în mai 2003, singur (vizitam un amic care încerca să pornească o afacere acolo) cu avionul pînă la Atena – Elefteros Venizelos, apoi cu un autobuz direct pînă în port, apoi cu primul feribot, pe care l-am așteptat numai vreo oră, timp în care am vizitat un McDonalds (n-am găsit ceva mai bun) aflat la îndemînă, unde, molfăind un McSouvlaki (sau așa ceva, țin minte că aveau un „ceva” grecesc în meniu), am meditat la șansele unui eventual McMic în McDonalds-urile din țară. Grecii păreau să se vîndă mai greu decît noi corporațiilor mondiale. Așa e, cînd ai niște tradiții solide, cînd nu ți-a fost șters chipul etnic. Ca să meargă afacerile, McDonalds trebuia să includă și ceva local în meniu. Mai tîrziu am aflat și că Fanta locală conține pulpă, probabil iarăși din cauză că altfel s-ar fi vîndut greu un suc „de portocale” în țara portokali-lor.

Suit pe feribot, cu doar un rucsac în cîrcă, întrucît urma să stau 3 zile, mă miram ca un copil de cîtă mare e în jur. De fapt chiar era prima dată că mergeam cu un vas mare, pe mare deschisă, fiind înconjurat de atîta apă! Pînă atunci navigasem pe Herăstrău, Siutghiol, Bodensee și încă cîteva lacuri, rîuri sau canale din orașe cu canale. Nici în Grecia nu mai fusesem, necum în insulele ei, și mă așteptam la unele mici, ca în caricaturile cu naufragiați, abia să ai loc de 2 – 3 mașini, darămite de o șosea, izolate. Cînd colo, țărmuri de insule se ridicau în toate zările, neînchipuindu-mi că pot fi chiar atît de multe! Iar pe insulă nu aveai senzația că ești izolat în mijlocul mării, te simțeai ca pe continent! Foarte straniu!

În drumul de la aeroport, citind indicatoarele rutiere, rememorasem toate literele grecești învățate la școală, la matematică și fizică, apoi, prin analogii cu alfabetul chirilic și deducții, m-am trezit brusc cunoscător al alfabetului grecesc. La un nivel suficient cît să iau contact cu bazele civilizației noastre de astăzi: mă plimbam pe vas, cu o bere în mînă, și descifram plin de curiozitate și veselă uimire, te miri prin ce inscripții, tot soiul de cuvinte care stau la baza vocabularului nostru (și nu numai) medical (și nu numai). Buchiseam pe ușile de la toaletă, identificînd sursa prefixelor gineco- și andro-, anumite anunțuri din afișe mi-au relevat originea pediatriei (paidia – copii), etichetele de pe sticle vorbeau de fisiko metalico nero (apă minerală naturală), meniul zicea ceva de pota, adică băuturi, de fistiki, portokali, hărțile îmi revelau pe stenos, potamos, spilia, naos etc. (Distracția poate continua, poți încerca să descifrezi sensurile unor cuvinte bazîndu-te pe înțelesul cuvintelor, prefixelor și sufixelor din românește. Ia să vedem, oare ce înseamnă filoxenia? Dar limani? Thalassa? Și tot așa, îți poți umple timpul cu rebusuri și cimilituri lingvistice. Jocul se poate repeta și în Bulgaria, unde, de pildă, la benzinărie, pe pistolul cu aer pentru umflat roțile scrie „văzduh”.) Ce să fac, măcar atît, dacă pe Acropola Atenei n-am ajuns! În tot cazul, și fără să înțelegi cuvintele, numai văzînd alfabetul, deja simți că iei contact cu sursa culturii și științei noastre, că pipăi rădăcina civilizației actuale. Oare nu asta este Grecia? Chiar și geografia pare pusă pe joaca de-a simbolurile. Cartografia ne arată că Peloponezul, mai precis conturul său pe hartă, de fapt al întregii Elade, cu ramificațiile ei, are aparența unei rădăcini, lemnoasă, țapănă și butucănoasă. Din rădăcina asta a crescut restul lumii. Acum e bătrînă, ușor diformă, poate a și început să putrezească, dar încă ține.

Văd (pe acest site) că nu sînt singurul care simte că în Grecia te afli în țara legendelor și la originile lumii occidentale. De la vocabular la ruine, toate vorbesc despre același lucru. Orice periplu prin țară este o călcare pe urmele pașilor zeilor și eroilor de înainte vreme. Iar cînd îi vezi pe urmașii anticilor, grecii de azi, la cafenele, nu poți să nu te duci cu gîndul la strămoșii lor care atinseseră un asemenea grad de înțelepciune încît se ocupau cu taclaua și meditația. Dar tacla fertilă! Îi vezi plimbîndu-se prin agora și despicînd firul în patru, contemplînd marea și orizontul, schițînd cu bățul prin praf și inventînd filosofia, astronomia, geometria, farmacia, democrația și alte discipline și instituții utile omului pînă în zilele noastre. Bineînțeles, cînd îi vezi nervoși, certîndu-se, sau doar făcînd comerț (ce știu ei cel mai bine, de aia le și iese treaba cu turismul, pentru că ei turism nu fac, ei fac comerț), înțelegi că grecii sînt nu numai rădăcina occidentului, ci și a Balcanilor, și că, vor – nu vor, sînt încuscriți cu amicii lor, turcii.

Ajuns în Aigina, după cîteva șuete cu localnici, am descoperit o insulă cu o impresie foarte bună despre români. La un moment dat s-au exprimat și idei extremiste, cum ar fi: „păcat că există Bulgaria între țările noastre, altminteri ați ajunge mai ușor, mai mulți români, în Grecia. Hai să o cucerim și să o împărțim jumi – juma, ca să ne facem vecini! ”. Fenomenul l-am înțeles după ce am pus cap la cap cîteva observații. În primul rînd, cîteva hoteluri din insulă erau închiriate, deținute sau administrate de români, deși nu eram încă în UE, și nu aveam voie să ședem acolo mai mult de nu știu cîte luni la rînd, motiv pentru care unii ieșeau din țară pentru 5 minute la intervalele necesare, ceea ce îi costa un drum pînă la Promahonas și înapoi. Patronul barului preferat, Kahlua, fusese și el interpelat de un român, care căuta să cumpere o asemenea afacere în zonă. În al doilea rînd, românii ajungeau în general cu mașina personală în insulă, iar în anii 90, cine făcea asemenea excursii, ajungînd să bată Grecia (din care, de interes la vremea aia, erau Atena, Delfi, Meteora, iar plajele erau o țintă secundară), avea de regulă mașini mai scumpe decît majoritatea insularilor. În plus, alegînd ca țintă Atena, deci fiind interesați în principal de istorie, de unde, ca să nu se întoarcă acasă fără să fi văzut o insulă, treceau pe Aigina, (cea mai la îndemînă variantă), turiștii respectivi erau de o anumită ținută, care contrasta puternic cu gloatele de englezi bețivi și scandalagii cu care erau învățați aiginezii. Din astea două premise, în ochii localnicilor, românii erau un neam subțire și bogat. Iar Aigina se vădea a fi un soi de club select, ascuns, al românilor, cunoscut numai unora, anume primilor turiști români care au ales Grecia, începînd cu anii 90. Dintre cunoscuți, cînd le-am zis pe ce insulă mă duc, numai un prieten preot auzise de insulă și știa unde se află, și asta pentru că era familiarizat cu viața Sf. Nectarie din Eghina.

Inutil să mai insist apoi pe primele experiențe culinare, prin care fiecare a trecut, familiarizarea cu antreurile, cu saganaki, tirokafteri și alte creme sau legume fripte, prezența mielului în orice meniu, a peștelui, iaurturile excelente, preferința pentru vișine, toate fiindu-mi pe plac (ca mare fan miel, iaurt și vișine). Am devenit dependent de felurite produse negăsibile la noi, ca Cola cu vanilie, foițe mentolate Listerine, mixuri alcoolice ca Gordon’s Space sau Smirnoff Ice etc. Per total, a fost atît de interesant și frumos, mai ales că vizita a fost concentrată în 3 zile, în care am făcut și baie, am mers la taverne pescărești, am închiriat o mașină să văd insula, am fost și „în croazieră” cu feribotul pe Ydra, încît în octombrie același an (2003) am recidivat, de data asta împreună cu nevastă-mea, plecînd cu mașina, să petrecem cîteva zile în Aigina.

Altă premieră! Traversarea Bulgariei, despre care auzeam de ani de zile numai povestiri haiducești. Toți amicii care mai făcuseră isprava asta ne linișteau: „nu mai e cum era odată! ”. Cineva mi-a povestit cum fusese abordat de un bulgar care avea un snop de săbii în spinare, ca să cumpere una, suvenir. A cumpărat omul, ce să facă. La următoarea oprire, cînd a văzut în zare un bulgar alergînd spre ei, cu un snop săltîndu-i în spinare, probabil alcătuit tot din săbii, și-a urcat repede fata și nevasta în mașină, forțîndu-le să grăbească procesele fiziologice demarate, și a șters-o pînă să ajungă la ei vînzătorul de suveniruri. E, dar astea fuseseră odată. Acum nu mai e așa. Culmea e că și azi, după 11 ani, în aceiași termeni se vorbește despre traversarea Bulgariei: „nu mai e cum era, sînt numai povești, acum e sigur etc. ”.

Am plecat din București seara, pe la 10, înarmat cu un teanc de hîrtii de 5 euro pentru polițiștii bulgari. La prima întîlnire cu unul, nițel după Ruse, am aplicat tehnica de a vorbi și gesticula amețitor de mult, în română și engleză, laolaltă cu oferirea cu mărinimie a 5 euro, cu aerul că îi dau o avere, și am scăpat repede. Al doilea mi-a dat actele înapoi fără să mai comenteze ceva, iar al treilea nu a mai existat, pentru că între timp se făcuse prea tîrziu. Am ajuns la Sofia în jur de 3 dimineața, după ce merseserăm pe niște șosele bune și libere, din care țin minte și acum episodul autostrăzii prin munți, cu o lună ițită de după creste, luminînd panglica șerpuitoare de asfalt care se pierdea în gura unui tunel, iar noi, singuri pe șosea, părea că sîntem undeva în Tirol. La 7 intram în Grecia, după tot soiul de hărțuieli la ieșirea din Bulgaria și proceduri birocratice la intrarea în Grecia. Parcă se sincronizase totul, începea o nouă zi exact cînd intram în Grecia, la radio era muzică grecească, deci începea vacanța. Soarele se ridica tot mai sus, iar noi ne așteptam pesemne la niște peisaje mult mai spectaculoase, sau mai exotice, pentru că pe măsură ce se lumina în jurul nostru și avansam pe tărîm elen, entuziasmul ne scădea. Un peisaj golaș, neinteresant, căruia i-am mai dat o șansă: am amînat verdictul pînă urma să vedem marea, care ar fi trebuit să ne încînte cu peisajul litoral și culoarea apei, cel puțin așa ne așteptam noi. Pînă să ajungem acolo, am luat contact cu prima benzinărie. S-a ales praful din intenția noastră de popas. Vizam ceva ca la noi sau în vest: cafenea, înghețată, toalete curate. Cînd colo, parcă ne întorseserăm în timp, într-un PECO mizerabil din Bucureștiul anilor ‘90: nu tu cafea, nici magazin, iar toaletele se prezentau ca cele din personalul de Urziceni. Începeam deja să ne desumflăm de-a binelea. Panorama Salonicului, apoi vizitarea în fugă a unor sate de pe lîngă Katerini, unde am coborît de pe autostradă în acest scop, începeau să îmi contureze impresia unor orașe din Levant. Și peisajul, și arhitectura caselor, îmi dădeau impresia că sîntem într-o variantă pacificată a Libanului. Lipseau niște păstori cu capre și oi. Am oprit să mîncăm de prînz și am făcut cea mai nepotrivită alegere: o autoservire de o curățenie îndoielnică, care servea niște mîncăruri cu sos incert, cu macaroane și carne, nimic gustos, nimic grecesc. Iar marea se ivise doar arareori, în depărtare, lîngă un țărm plat. Ca să ne și bucurăm de ceva, am stors tot ce s-a putut din Valea Tembi și cetatea de la Platamonas, ne-am entuziasmat de ele cît de tare am putut, în încercarea de a nu admite că excursia părea a fi ratată, dar era totuși prea puțin. Abia la ore bune după intrarea în Grecia, trecuserăm de Lamia, am întîlnit primul peisaj care se potrivea cu visurile noastre: un sătuc pe malul mării albastre, cu taverne pe țărm, în lungul străzii principale. Satul se numea Kamena Vourla. Apoi am văzut și un popas civilizat pe autostradă, aproape de Atena (deși autostrada părea ceva străin unora dintre greci, care circulau complet haotic pe ea), și ne-am mai venit în fire. Am ajuns în Pireu pe la ora 15, iar restul vacanței a spălat cu succes primele impresii de pe drum. Fusese cît pe ce, după o primă impresie bună despre peisajul Greciei, să mi-o stric la a doua vizită. Ceea ce nu înseamnă că azi găsesc minunat peisajul din jurul Katerini, sau că mă dă pe spate alura orașelor grecești. Dar îi cunosc și părțile bune. Mai bine spus, o cunosc cu bune și rele.

Notă: cer scuze pentru fotografiile vechi și prea sărace în pixeli pentru 2014. În ce privește notarea, e un text cu impresii prea vechi și prea generale ca să fie nevoie de așa ceva. Dau un 9 la peisaj, ca să nu exagerez cu aprecierile.

---

VIZUALIZĂRI: 4154 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI