Mănăstirea Vlădiceni

TIPĂREȘTE

Teatru radiofonic:

Cai în galop, zgomot de arme lovindu-se de șei, oșteni cu vorba aspră discutând între ei și cu animalele, vântul prin ramuri, sunet de corn. Dintr-o dată, gălăgia se potolește. Susurul unui râu. Voce autoritară, sacadată:

– Ce apă e asta, stolnice?

– E apa Moldovei, Măria-Ta!

– Bine! Așa să-i rămâie numele!

Caii nechează, oștenii aprobă hotărârea domnului, armata se depărtează prin pădure. Voce din off: Ați ascultat scenariul radiofonic „Legenda râului Moldova” .

Divertis, anii 1990; îmi pare rău că reproduc în cuvinte și din amintiri, se pierde tot farmecul, dar nu am găsit niciun link util pe internet.

Ei bine, cam așa e și povestea Mănăstirii Vlădiceni, pe care o puteți citi în zeci de locuri. Într-o poiană la miazăzi de Iași, pe la 1415, Alexandru cel Bun, domnul Moldovei și vlădica Iosif Mușat (mitropolitul din acea vreme) au întâmpinat moaștele Sfântului Mare Mucenic Ioan din Trapezunt (mai bine cunoscut nouă ca Ioan cel Nou de la Suceava) în drumul acestora de la Cetatea Albă către Mirăuți. Iar numele poienii a rămas, de atunci, Poiana Vlădicăi, de unde modernul Vlădiceni.

După care nu se mai știe nimic despre acest loc până acum un veac, când s-a ridicat un schit. Acesta a fost distrus în Primul Război Mondial, dar a fost refăcut în perioada interbelică. A fost lăsat în ruină în anii comunismului și abia după 90 a apărut actuala mănăstire, împlinind menirea poienii.

Care nici nu mai este o poiană, pădurea fiind tăiată pentru a face loc orașului; a rămas împădurit doar versantul nordic al Dealului Bucium, așa numită Pădure Căprița. Toată fâșia dintre pădure și Triajul CFR Socola, în lățime de câteva sute de metri și lungime de mai bine de patru kilometri, e o zonă ciudată, cu funcțiune care nu îmi este clară: munți de deșeuri, depozite, stație de betoane, service-uri auto, terenuri virane. Această fâșie este străbătută de la est (Șoseaua Iași-Tomești) la vest (Șoseaua Bucium) de Strada Trei Fântâni, numită de localnici Drumul Hoților. Cu motiv întemeiat, zona fiind considerată periculoasă chiar și în prezent: adevarul.ro/locale/iasi/h ... 6393/index.html sau, ceva mai demult, bzi.ro/padurea-caprita-es ... dofililor-10838.

În anii 50-60, se pare că tot acest câmp era plin de muniție neexplodată din Al doilea Război Mondial. Pe Fb am găsit următoarea mărturie:

„In copilarie am fost de multe ori dupa toporasi, ghiocei, branduse si viorele!!! Undeva spre stanga, sus, era o poienita cu galbenele de-ti incanta ochiul!!! Dar noi mergeam la Caprita dupa ceva mai deosebit!!! ARTIFICII!!! Gaseam obuze din razboaiele trecute si le descarcam de artificii!!! Apoi le puneam pe sina tramvaiului si... poc, poc, poc!!! Distractie mare!!! Am vrea noi sa ne mai intoarcem in copilarie, dar nu mai putem decat cu gandul!!! Acum sub dealul Capritei este manastirea Vladiceni, care pe vremea copilariei era un schit in apropierea poienitei cu galbenele!!! Cand ne rataceam pe la schit, un caine dadea de veste si se arata asa ca din intamplare un batran... calugar!!! Am aflat mai tarziu ca era... singur in tot schitul la... rugaciune!!! Cainele il apara ca sa nu-l deranjam prea mult!!! Acum nu stiu daca mai poti umbla haihui pe Caprita pentru ca s-au retrocedat terenuri si... e mai greu!!!”

În ziua de azi se ajunge la mănăstire fie dinspre Tomești, fie dinspre Bucium, urmând Str. Trei Fântâni. Nu recomand plimbarea pe jos, șoseaua e foarte circulată și nu are trotuare, e de-a dreptul periculos. În plus, chiar nu ai ce vedea, peisajul e dezolant: spre sud, către Bucium, e pădurea, dar până la ea sunt câteva sute de metri ocupați cu de toate, iar către nord, spre Iași, sunt linii de cale ferată, cu trenuri care fac manevre sau vagoane abandonate. Se vede și fosta zonă industrială a orașului: în comunism erau fabrici și uzine youtube, acum falimente și ruine.

Cu toate astea, este mănăstirea din Iași care atrage cei mai mulți credincioși, în ultimii ani devenind adevărat loc de pelerinaj pentru oameni din toată țara (și din Republica Moldova). Nu pentru moaște sau icoane făcătoare de minuni, ci datorită prezenței părintelui Calistrat Chifan, unul dintre cei mai căutați duhovnici ai zilelor noastre. A ajuns la Vlădiceni de la Mănăstirea Bârnova în 2003, atunci când a avut pentru prima dată mari probleme și a fost pus aici sub canon.

A fost dezlegat după șase ani, în 2009. Sunt vestite slujbele sale de miercuri seara, când oficiază Taina Sf. Maslu, aducând laolaltă sute de credincioși. De asemenea, părintele are o pagină pe FB foarte urmărită și este prezent și pe YouTube – a fost extrem de activ în perioada pandemiei

De curând, pr. Calistrat Chifan a intrat din nou în atenția media și, urmare a scandalului creat, a fost iarăși oprit de la slujire în biserică. Nu sunt credincios practicant și nu vreau să îmi exprim niciun punct de vedere în legătură cu subiectul. Fiind o temă foarte sensibilă, mă abțin și să pun link-uri care susțin o opinie sau alta – cei interesați pot găsi pe net, cu ușurință, zeci de articole.

---

Nu am fost niciodată la Vlădiceni până în noiembrie anul trecut. Între timp, am mai ajuns o dată în acest an, în august. De fiecare dată am venit din oraș cu taxiul, nu costă o avere. Există parcare pentru cei care vin cu mașina personală, care de obicei e plină: atunci când este slujbă, în biserică e foarte multă lume. (Din acest motiv - de fapt, mai există unul - am și preferat setul de poze din noiembrie trecut, când am fost într-o zi de luni; se vede mănăstirea, nu puhoiul de oameni care se adună în zilele liturgice.)

Ce vedem, dacă ajungem aici în scop turistic: mănăstirea este împrejmuită cu un zid de piatră, având la intrare un turn-clopotniţă. Înainte de intrare aflăm un mare paraclis cu hramul "Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul", prima construcție pe acest teren în anii 90, locul în care s-au ținut slujbele înainte de terminarea bisericii. Încă se slujește aici. Oricum, în paraclis primea părintele Calistrat (dar și alți călugări) pe cei veniți pentru îndrumare spirituală.

Biserica „Sfântul Ioan Teologul“a Mănăstirii Vlădiceni a fost sfinţită pe 23 mai 1999 de Prefericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Este o replică a bisericii Mănăstirii Putna, asemănarea te izbește de cum o vezi. Pictura interioară a bisericii şi a pridvorului deschis au fost realizate în anul 2004. Pe lângă racla argintată cu părticele din moaştele Sf. Ioan Evanghelistul, Sf. Mina şi Sf. Chiriachi, găsim înăuntru şi obiecte cu valoare de patrimoniu. Astfel, mănăstirea are o Evanghelie din anul 1821, îmbrăcată în alamă şi emailată. Pe lângă aceasta, lăcaşul de cult adăposteşte şi o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, pictată la Muntele Athos, după modelul unei vechi icoane făcătoare de minuni de la Schitul românesc Prodromu.

Un drum care pleacă din fața pridvorului duce la micul cimitir al mănăstirii. În curte, de-a stânga și de-a dreapta bisericii, găsim un frumos agheazmatar, respectiv mormântul primului stareț, Meletie Cucoară, decedat în 2007, la numai 46 de ani. În imediata vecinătate observăm casa monahală şi câteva căsuţe din lemn pentru pelerini, precum şi un edificiu care adăposteşte o fermă-gospodărie a Centrului Eparhial Iaşi. La ieșire, între turnul-clopotniță și paraclis, există un magazin cu produse bisericești, dar am zărit pe acolo și miere, gemuri sau borcane cu zacuscă. Voi completa ce am mai văzut pe aici în explicațiile atașate fotografiilor pe care le încarc.

---

VIZUALIZĂRI: 1077 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI