Mykonos: adevăr sau provocare?  

TIPĂREȘTE

Povestea unei deveniri (aproape) peste noapte

Vorbele celebrului Le Corbusier erau valabile în 1939, atunci când au fost rostite. Dar mai sunt oare de actualitate și azi, când din satele tradiționale ridicate pe dealurile stâncoase nu a rămas decât amintirea? Revăzând insula, ar recunoaște el micile clădiri albe, orientate spre sud, cu ferestre minuscule și curți mari, umbroase, în hotelurile de cinci stele de pe țărmuri, proptite zdravăn în pământul arid roșiatic?

Foarte probabil nu.

Mykonos s-a schimbat dramatic în ultimele decenii și a devenit o destinație predilectă pentru amatorii de beach party-uri, cupluri gay, vedete internaționale și bogătași. Are doar 85,5 kmp și puțin peste 10.000 de locuitori, număr care se multiplică de zece ori în sezonul estival, când hoardele de turiști dau năvală.

Ce îi atrage pe acest petic de pământ dezolant de sterp, pe care nu cresc decât tufișuri amărâte? Bolovanii maronii presărați pe colinele ce nu ating decât 341 m înălțime? N-aș crede. Prețurile uriașe la cazare? Nu. Casele cicladice omniprezente, acea arhitectură de care vorbea Le Corbusier, dar adaptată noilor cerințe? Da. Sau poate plajele din sud, adăpostite în golfuri și ferite de Meltemi (Mykonos a fost poreclit „insula vânturilor” )? Da. Străzile înguste din capitala Chora, spectaculoasa Little Venice? Categoric da.

Să menționez în trecere că însăși denumirea „Mykonos” derivă din termenul din greaca veche care însemna „pământ stâncos” . Legenda face trimitere la lupta dintre giganți și zeii olimpieni: Heracle (Hercule) i-ar fi înfrânt pe giganți și trupurile acestora ar fi fost pietrificate, așa luând naștere insula.

Mykonos a trecut prin toate etapele istorice specifice Cicladelor pe care le-am prezentat în primul review din acest serial vezi impresii, deci nu voi reveni asupra lor. Nu pot însă să nu amintesc aici de Mando Mavrogenous, eroina Răaboiului pentru Independența Greciei. Provenită dintr-o familie bogată, Mavrogenous și-a cheltuit averea echipând flota din Mykonos și sprijind eforturile localnicilor din Peloponez și Samos în luptele împotriva otomanilor.

Fapt foarte interesant și demn de a fi reținut, după părerea mea, Mykonos s-a impus ca destinație turistică datorită unei alte insule - Delos, inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO în 1990. Nelocuită încă din secolul al V-lea î. Hr. în urma „purificării” ordonate de atenieni, ea fusese mult timp centrul spiritual al lumii grecești, fiind locul unde, conform mitologiei, s-au născut Artemis și Apollo. Sanctuarele sale constituie unul dintre cele mai importante situri arheologice din Grecia și cel mai ușor se ajunge la ele cu barca din portul vechi din Mykonos.

Mărturisesc că deși am cochetat cu ideea vizitării Delosului, am renunțat într-un final, decurajată nu doar de dificultatea traseului printre ruine, dar și de uscăciunea zonei, total neadăpostită de soare, de inexistența oricăror facilități care să permită un popas de hidratare, și de orarul neprietenos al vasului care te duce și te întoarce în Mykonos. Îi îndemn însă pe cei tineri și agili să nu rateze ocazia.

Excavațiile în Delos au început în 1872 (și continuă și astăzi), iar descoperirile făcute atunci de arheologii francezi au atras elitele culturii mondiale. Interesul s-a manifestat și mai pregnant în anii 1930, când primii turiști „anonimi” au sosit în Mykonos, cea mai apropiată insulă de Delos, cu scopul de a vizita centrele de cult antice. Unde puteau ei să se cazeze? În Mykonos, desigur, în casele localnicilor, unde femeile se ocupau de curățenia camerelor și hrana oferită oaspeților, în timp ce bărbații navigau pe mare ori erau plecați la pescuit.

Într-un fel, probabil că hărnicia și ospitalitatea doamnelor și domnișoarelor au contribuit la fel de mult ca proximitatea de Delos la diferențierea dintre Mykonos și celelalte Insule Ciclade. Dovedindu-se nu doar gazde primitoare, ci și adevărate femei de afaceri, ele au negociat nu numai prețurile paturilor modeste puse la dispoziție, ci și pe cel al carpetelor, păturilor și hainelor țesute de propriile mâini și scoase la vânzare.

În anii 1960, Mykonos a început să-și câștige propria reputație, distinctă de cea a Delosului, ca loc de întâlnire a unor lumi aparent complet diferite: pe de o parte, celebrități, oameni de afaceri, politicieni, artiști consacrați sau oameni de rând veniți de peste tot, iar pe de altă parte, tineri greci arătoși, localnice brunete și fâșnețe, pescari bătrâni cu tolba plină de povești, pictori amatori în căutarea sponsorilor și succesului. Cu toții împreună la plimbare pe străzile din Chora, bând vin până târziu în noapte, cântând și chefuind. 🥳

Un spațiu liminal, un spațiu al libertății absolute în care occidentalii puteau uita de viața lor anostă de zi cu zi și de restricțiile impuse de programul de muncă pentru câteva zile de vacanță boemă în stil hippy, neconvențional. Un loc al toleranței, prielnic explorărilor personale, în care s-au legat prietenii, au înflorit pasiuni și către care comunitatea gay a fost - în mod firesc - atrasă. Și pe deasupra, pe fundalul unei naturi străine celor veniți de departe: soare, mare, clădiri de o albeață desăvârșită.

În anii care au urmat, Mykonos a continuat să-și joace bine rolul, oferind oportunități greu de găsit în alte părți și canalizându-și în același timp eforturile în direcția transformării insulei într-un „teren de joacă” pentru elita mondenă și bogată, momită cu baruri și cluburi de noapte, petreceri pe plajă, buticuri ale unor designeri de talie internațională și restaurante de lux. Treptat, caselor în care oamenii își închiriau camerele oaspeților le-au luat locul hoteluri de patru și cinci stele cu dotări extravagante.

Concomitent cu transformarea insulei în destinație preferată azi de nababi arabi, ruși și chinezi, viața rezidenților s-a schimbat considerabil: întinderile de pământ au căpătat alți proprietari, trecând în mâinile dezvoltatorilor imobiliari, și de la pescuit și agricultura de subzistență s-a ajuns la înregimentarea forței de muncă locale în servicii hoteliere, închirieri de vehicule, servire pe plaje și în taverne și baruri. Lor li s-au adăugat în ultimii ani mulți lucrători străini, în majoritate indieni, pakistanezi, sri lankezi sau est-europeni.

Unicitatea Mykonosului rezidă în acest cosmopolitism asumat și împins uneori la extreme.

Practic, singura sursă de venit este aici turismul sau - mai corect spus - industria ospitalității, cu tot ce implică ea: hoteluri și vile, restaurante, cafenele, patiserii, gelaterii, magazine cu suvenire, bijuterii și haine, centre de închiriat mașini, ATV-uri, biciclete, ambarcațiuni mai mari și mai mici care te duc în alte insule din arhipelag sau sunt folosite pe post de water taxi.

Și așa se explică prețurile mari practicate. Pot depune mărturie în acest sens, căci Mykonos a fost de departe cea mai scumpă insulă cicladă vizitată de mine anul trecut, cu prețuri cu 15-20% mai mari decât în Syros, și cam cu 10% peste cele din Paros și Naxos. De pildă, pentru un aperol spritz și două beri la sticlă de 33 cl am plătit 34 de euro. În alt bar din Mykonos Town aperolul a costat 14 euro iar un pahar mare cu bere locală 8 euro. Ca să nu mai vorbesc de prețurile la șezlonguri și umbrele: 40 euro setul! 😠

Și totuși, din cele 5 insule vizitate, singura unde am întâlnit români a fost Mykonos. Și asta în ciuda anti-propagandei făcute în 2023 insulei ca „victimă a propriilor excese” , cu o infrastructură încă nepusă la punct pe deplin, aglomerație și zgomot, cazuri numeroase de furturi și - evident - prețuri nejustificat de mari! Plus acuzații de preluare abuzivă a unor terenuri și spații de cazare, de construire a unor hoteluri fără autorizație, de extindere a spațiilor organizate de pe plaje și alte asemenea eludări ale legilor. 😒

În ciuda acestor realități, care recomandă insula mai degrabă unui segment de populație relativ restrâns, iată-mă în Mykonos, un loc nu tocmai confortabil mie și soțului. Am luat șederea aici ca pe o provocare, și adevărul este că nici n-a fost atât de rău... 😁

Nu pot să afirm că ne-am încadrat perfect în peisaj, căci că am contribuit amândoi în mod semnificativ la creșterea mediei de vârstă a vizitatorilor. 🤪 Totuși nu eram singurii „seniori” , și în afara tineretului pus pe distracție, am văzut și destul de multe familii cu copii mici.

Cum și de ce am ajuns în Mykonos?

Răspunsul la întrebarea de ce? este simplu: din necesitate. Am dorit să minimizez durata călătoriei și în afară de Santorini, Mykonos deține singurul aeroport internațional din Ciclade, către care există zboruri directe și din București. Și dacă tot am ajuns, am stat trei nopți și patru zile... Puțin la prima vedere, dar de ajuns pentru mine!

Primul contact cu Mykonos și Cicladele a fost la debarcarea din avion pe la 8 și ceva dimineața. Și prima impresie: aeroportul a fost construit în stil cicladic. A doua impresie: autobuzele circulă din oră în oră, adică destul de rar, având în vedere numărul mare al turiștilor. Operatorul de stat KTEL este cel care asigură transportul pe insulă și detalii despre trasee și orare găsiți aici: mykonosbus.com.

Noi urma să părăsim insula în aceeași zi pentru a ajunge în Paros, deci trebuia să luăm busul către port. În Mykonos există două porturi. Old Harbour, poziționat la nord de capitala Chora (sau Mykonos Town), într-un golf natural, este folosit acum doar de ambarcațiunile mici, de genul celor care îi poartă pe turiști în Delos, și de posesorii de iahturi. New Harbour sau Tourlos, situat la 2 km nord de portul vechi, a fost inaugurat în 1999 și aici acostează feriboturile și navele de croazieră. Între cele două există curse regulate de autobuz terestru și marin - sea bus.

Așadar, ținta noastră era New Harbour. A dat Dumnezeu și autobuzul (în fapt, autocarul) a sosit la timp și am reușit, cu chiu, cu vai, să ne îngrămădim înăuntru, după ce am achitat la șofer 2,50 euro/persoană. Drumul a durat aproape 15 minute și mi-a oferit ocazia de a face câteva poze.

Odată ajunși în New Harbour, ne-am pus pe așteptat feribotul și ne-am petrecut timpul la Cantina, îngurgitând câte o plăcintă mare cu brânză (3 euro) și bând bere Mythos la doză (4,50 euro), Fanta (2,50 euro) și espresso (3 euro). 

În Paros am debarcat după o oră și 30 de minute. Călătoria cu Fast Ferries a costat 36 euro/persoană.

Aceasta a fost prima experiență în Mykonos. Sejurul propriu-zis a urmat celor din Paros, Naxos și Syros. Din Syros ne-am îmbarcat într-un feribot al companiei Blue Star Ferries, care ne-a dus, contra sumei de 17 euro/persoană, în Mykonos într-o oră și un sfert. Inclusiv cu oprire în Tinos, o insulă pe care mi-aș fi dorit să o pot vizita, numai că asta ar fi însemnat o prelungire prea mare a concediului. Am avut însă parte de inundări ale punții și zgâlțâituri zdravene, aceasta fiind una dintre zonele cu cele mai mari turbulențe din bazinul mediteranean.

De data asta nu aveam de ce să zăbovim în port, așa că ne-am grăbit să ieșim din ferry și ne-am îmbulzit în stația aflată imediat în stânga. După ce am cumpărat biletele (2,50 euro/persoană) de la gheretă, am constatat că în jur domnea un haos organizat: două autobuze staționau, unul care mergea la aeroport, celălalt la Fabrika. Și mai mulți angajați KTEL îi ghidau pe oameni în care să se urce.

După o călătorie într-un picior care a durat cca. 20 de minute, am ajuns în stația Fabrika, punctul terminus. Nu se poate merge din port direct la așa-zisele stațiuni de pe insulă, trebuie să schimbi autobuzul. De la Fabrika (sau South Station), aflată la intrarea în Mykonos Town și extrem de înghesuită (însă în care șoferii autobuzelor reușesc cumva să se descurce, manevrând vehiculele cu dexteritate), se ajunge la plajele cele mai vânate din sud (Psarou, Paradise, Super Paradise, Platis Gialos), precum și la aeroport. Cea de-a doua stație importantă (North Station) este situată în apropiere de Portul Vechi, și de aici pleacă autobuzele către satul Ano Mera, portul nou, aeroport și plajele din est şi sud-est (Kalafati, Kalo Livadi). 

Prețul biletelor este neașteptat de rezonabil: între 1,50 și 2,50 euro, iar orarele sunt afișate în stații și sunt, în general, respectate. Fapt amuzant: după ora 22, prețul biletelor crește la 4 euro. 😁 Dar presupun că cei care merg la petreceri nocturne pe plaje își pot permite... 😉

Nu am găsit pe net o hartă clară a rutelor de autobuz, rezultatul fiind că nu mi-am dat seama că aveam o stație foarte aproape de hotelul nostru, așa că de la Fabrika am urcat pe jos dealul abrupt spre locul de cazare și lui Adrian i s-a făcut rău pe drum. În fine, până la urmă am ajuns cu bine, dar am tras o spaimă... 😟

În Mykonos se circulă masiv nu doar cu vehicule închiriate, ci și cu taxiul, și gazda noastră ne propusese să ne aranjeze transferul din port. Costa 40 de euro și prețul mi s-a părut exorbitant, așa că am refuzat. La plecare însă, i-am acceptat sugestia și am luat spre aeroprt un minivan luxos, distracție care ne-a scos din portofel 25 de euro pentru un drum de 10 minute... 🙁

Cum arată Mykonos

Am avut la dispoziție trei zile și jumătate, jumătatea corespunzând primei zile. Iar zborul de întoarcere fiind programat la 10 seara, am câștigat o zi plină.

Eram la finalul unui concediu interesant, plăcut dar destul de solicitant, și ne-am orientat mai mult spre lenevitul pe plaje, activitate despre care voi scrie un review separat. După-amiezele le-am petrecut însă explorând zona cea mai interesantă, capitala Mykonos Town.

În drumurile către plaje mi-am făcut o idee - zic eu suficient de clară - despre aspectul insulei. Văzusem fotografii și filme, dar tot am fost șocată să constat cât de arid este peisajul deluros, cu pământ roșiatic presărat cu bolovani uriași, întrerupt doar pe alocuri de tufe anemice, copaci și mici petice de iarbă. Nu-i de mirare că agricultura n-a avut nicio șansă să se dezvolte aici.

S-au dezvoltat, în schimb, hotelurile și vilele cu camere de închiriat, unele din ele izolate, azvârlite sus pe coline, altele înghesuite în preajma țărmurilor. Către ele converg drumuri asfaltate, multe din ele atât de înguste, încât nu încape decât o mașină care ocupă ambele sensuri.

Site-urile despre Mykonos recomandă Ano Mera drept sat tradițional în centrul insulei. Nu am ajuns acolo și nu pot confirma, însă din ceea ce am văzut, în Mykonos nu există, cu excepția Chorei, așezări propriu-zise, cu toate atributele care decurg din asta, ci - în cel mai bun caz - un soi de aglomerări semi-urbane de spații de cazare, dar fără taverne, cafenele sau magazine prin preajmă.

Și totuși în Mykonos aproape toate clădirile au fost construite în stil cicladic: sunt cubice, zugrăvite în alb, cu margini rotunjite, și au obloanele și ușile vopsite în majoritate în albastru. O simplitate dictată în mare măsură de puținătatea resurselor naturale și de necesitatea adăpostirii de vântul Meltemi, unul dintre inamicii de temut ai insularilor. 

Totul executat ca la carte, spre desfătarea turiștilor! 🤣

Una pesta alta, o insulă dezolantă ca înfățișare însă pe care niște „minți luminate” au transformat-o într-o destinație de lux.

Știu, nu este singurul exemplu și în minte îmi vin acum niște state din Golful Persic, dar experiența a fost una surprinzătoare pentru mine.

Mykonos Town

Oricât de tare m-a dezamăgit relieful insulei, nu pot să nu recunosc că am rămas plăcut impresionată de capitală, situată pe țărmul vestic.

Un labrirint de alei înguste pavate cu bucăți de piatră colorate, mărginite de clădiri scunde, cu maxim două etaje, împopoțonate cu bougainvillea revărsate peste balcoanele din lemn sau cu ghivece cu flori în nuanțe vii - așa arată Chora. Amalgamul întortocheat a fost special gândit ca atare pentru a-i deruta pe pirații invadatori, și dacă nu ești atent, cu ușurință te poți rătăci prin el.

Nu-i poți ignora eleganța și rafinamentul, după cum n-ai cum să nu remarci prețurile uriașe la bijuterii, textile, încălțăminte, suvenire, toate, ce-i drept, de cea mai bună calitate. Ca pentru a echilibra lucrurile, printre buticurile ochioase se strecoară bisericuțe albe cu cupole bleu, precum cea închinată sfântului Efthimios. Legenda zice că ar fi fost înălțată de un tată a cărui fiică se îmbolnăvise de holeră, drept liant între blocurile de piatră fiind folosit vinul. Iar când acesta s-a terminat, localnicii l-au înlocuit cu apă, dar peste noapte acele părți din construcție s-au năruit. Au fost nevoiți să aducă vin de pe o altă insulă pentru a finaliza edificiul, și după aceea holera a dispărut.

Pentru a ajunge la această biserică am coborât dealul de la hotelul nostru, prilej cu care am admirat panorama superbă a mării, am traversat piațeta unde se află Fabrika și am străbătut străzile Axioti și Xenia, îndreptându-ne spre Kato Milli, colina morilor de vânt, imaginea-simbol a Mykonosului.

Între secolele XVI-XIX, pe insulă au existat peste 20 de mori de vânt, din care s-au păstrat 16, iar 7 dintre ele stau grupate într-un soi de ciorchine (6 apropiate și una ceva mai îndepărtată) pe un deal cu priveliști cuprinzătoare ale mării și țărmului. Niciun turist nu ratează șansa unor fotografii panoramice cu care să se laude apoi la rude și prieteni.

Și - evident - nici eu. 😄

Am coborât apoi șirul de trepte ce duce către intrarea în Chora, oprindu-ne îndelung pentru a privi cartierul Alefkandra sau Mikri Venetia - Little Venice, altă imagine emblematică a insulei. Pe retină mi-au rămas întipărite roșul intens și albastrul viu al ușilor și obloanelor, ca și al balcoanelor din lemn ce par gata-gata să se prăbușească în marea agitată, în fața căreia selfie-ul nostru a ieșit blurat de picăturile de apă. 😥Am văzut cum valurile se sparg de zidurile caselor cu uși scunde și înguste pentru a împiedica pătrunderea hoților. Oare cum pot să doarmă ocupanții acestor locuințe? 🤔

După pozele de rigoare, am pătruns în Piața Alefkandra, înconjurată de taverne și baruri foarte scumpe, la care ne-am întors la plecare pentru a savura la asfințit câte o băutură cu prețurile amețitoare de care am amintit mai sus. Imediat la ieșirea din piață ne-a întâmpinat singurul locaș religios catolic de pe insulă, închinat Fecioarei Rozariului.

Am luat-o la întâmplare pe una din străzi, înaintând cot la cot cu alți vizitatori, fie ei entuziaști ai shoppingului, petrecăreți porniți în căutarea unor baruri ori amatori de colțișoare pitorești, tocmai bune de imortalizat în poze. Ne-am aruncat ochii în stânga și în dreapta, am intrat într-o patiserie situată la subsol unde ne-am făcut provizii de plăcinte și prăjiturele, ne-am așezat pe niște trepte, în tovărașia unor pisici, pentru a savura o înghețată și am tras în piept cu nesaț aerul sărat al mării.

Am urcat apoi încetișor către un alt „must see” - Biserica Panagia Paraportiani, aflată în Kastro, cartierul cel mai vechi al orașului. M-a uimit arhitectura ei tipic cicladică și în același timp originală. La prima vedere nu îți dai seama unde începe și unde se sfârșește, asta pentru că e formată, în fapt, din patru capele situate la nivelul solului și o a cincea deasupra.

Se crede că au fost construite în secolul al XVI-lea sau al XVII-lea, deși nu e exclus să fie mai vechi. După 1920, clădirile aflate la nivelul solului au fost convertite în biserici cu o singură navă: Agios Sozontas, Agioi Anargyroi și Agia Anastasia la vest și biserica Agios Efstathios sub capela Paraportiani. Spațiul rectangular boltit al Agioi Anargyroi în care au fost refolosite coloane din marmură confirmă ipoteza că sfântul locaș a făcut parte din castelul medieval, de care era legat printr-o poartă („paraporti” ) care dădea spre mare.

De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit biserica închisă, însă am fost răsplătiți cu priveliști extraordinare, mai ales la apus, când soarele își aruncă razele pieziș pe suprafața albă a clădirilor, făcând-o să capete nuanțe aurii.

Am pomenit de castelul medieval, ale cărui ruine se găsesc imediat în spatele complexului Paraportiani, în micul promontoriu din extremitatea nordică a Micii Veneții. Actuala construcție se datorează venețienilor, însă fortificația a fost complet abandonată în secolul al XIX-lea. Din ea n-au mai rămas decât fragmente de ziduri și trepte.

Ne-am întors în piața Alefkandra pe o altă stradă, la fel de plină de magazine și de cumpărători neafectați, din câte se părea, de prețurile uriașe.

Concluzii

Am afirmat că Mykonos nu e tocmai genul meu de insulă și că am luat acest sejur drept o provocare. Nu mă încadrez în portretul robot al călătorului ahtiat după petreceri nocturne zgomotoase pe plaje ori shopping, și drept urmare am evitat pur și simplu aceste distracții.

Și a fost cu adevărat foarte bine. 😂

Mykonos are multe inconveniente pentru turiștii mai bătrâiori. Dar și câteva argumente pro foarte solide. În Mykonos Town mi-au plăcut mult atmosfera relaxată, străzile pietruite, panoramele spectaculoase, clădirile rezidențiale și bisericuțele albe în stil pur cicladic. Și nu pot să nu recunosc că peisajul aspru și arid al insulei e temperat de golfurile în care stau culcușite și apărate cât de cât de nemilosul Meltemi câteva plaje tare drăguțe, care vor face obiectul următorului review.

Iar pentru a putea apecia și voi spectaculozitatea acestor locuri, vă invit să vizionați filmulețul atașat.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 305 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI